Copilul, o problema pentru parinti!

A creste un copil, nu este oare o fapta cu atat mai mareata , mai plina de semnificatie raportata la mareata fapta de a planta un cires in gradina proprie?
Toti acei care si-au asumat raspunderea pentru dezvoltarea unei fiinte plapande , care sa le impodobeasca mai tarziu casa si sa duca viata lor mai departe ar trebui sa mediteze asupra acestui fapt!
In realitate, majoritatea oamenilor discuta , in cadrul familiei rezolvarea diferitelor probleme : cumpararea unei masini construirea unei case , inzestrarea ei cu mobilier. Desigur numeni nu comanda aceste preocupari firesti , dar consider ca in punerea problemelor referitoare la satisfacerea trebuintelor noastre biologice, sociale si spirituale trebuie sa existe o ierarhie si o ordine gradate in sectionarea lor. Cea mai simpla analiza a vietii noastre se arata ca tocmai aceasta lipseste (uneori) adeseori.
Copilul nu constitue in cele mai multe cazuri o problema pentru noi, o preocupare continua pentru gasirea celei mai bune solutii in educarea lui. Interesul nostrum se trezeste brusc dar o data cu necazurile de care ne plangem , cand fiul sau fiica noastra apare pe lista “copiilor problema”.
De fapt copiii trebuie sa fie pentru parinti o problema, in sensul multiplelor rezolvari pe care le cautam , inainte chiar de nasterea lor.
Am sa va dau un exemplu: este vorba de o discutie intre o profesoara diriginte si un parinte a carui fiica isi modificase notele din carnetul scolar. Era rezolvat: “sa-mi faca ea una ca asta? O snopesc in bataie! Are de toate in casa : masa buna , locuinta frumoasa, televizor, radio, nu-i lipseste nimic.” Avea dreptate tatal fetei: pentru toate cele enumerate , el muncea din greu ca mecanic de locomotiva , dar poate ca eleva era totusi privata de anumite lucruri- marunte in judecata noastra, dar valoroase ca factori educativi. Ceea ce ii lipsea era de fapt prietenia parintilor ei, increderea reciproca, curajul de a le marturisi adevarul si de a le cere sprijinul lor.
Sarcina parintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare cresterii copilului, ci se completeaza cu orientarea parintilor sai spre procesul de cunoastere a lumii, in imbogatirea campului sau perceptual si in folosirea unor metode adecvate privind formarea si insusirea unui sistem de valori.
Ca orice educator, parintele trebuie sa invate cum sa invete pe altii.
Atasamentul parintilor pentru copiii lor si mai ales dragostea fara limita a mamelor este cunoscuta si elogiata in intreaga literatura. Importanta afectivitatii in formarea personalitatii copilului este, de asemenea , recunoscuta, dar putem afirma ca principiul de baza al educatiei sanatoase se afla in constiinta noastra. Dragostea ne da forta necesara sa invingem toate obstacolele, ea este insa ca si torentul apelor, care, lasate in voia intamplarii, pot distruge totul in calea lor; captate insa , sunt surse de energii bine facatoare. Folosirea energiei afective in cunoasterea si indemanarea rationala a propriului copil nu este numai o investigatie de lunga durata , ci si un mijloc de satisfactie imediate, de descoperire si cucerire a unei lumi noi, necunoscute noua.
Parintii din zilele noastre trebuie sa fie adevarati exploratori, dornici sa-si descopere proprii lor copii. Invatam sa fim contabil, mecanic, profesor sau inginer , dar putini accepta sa considere ca si “ postul de parinte” solicita o calificare , ca putem sa ne referim chiar la “profesia de parinte”. Ea nu face parte din nomenclatorul de profesiuni intocmit de Ministeru Muncii si nu exista instituii care sa elibereze diploma pentru practicarea acesteia.
“Profesia de parinte” exista totusi si se practica mai mult decat oricare meserie , dar putini sunt aceia care se straduiesc sa o invete sistematic , sa-si puna probleme si sa incerce sa le rezolve la nivelul stiintei contemporane.
Multe persoane sunt dispuse sa raspunda ca isi cresc copiii asa cum au crescut si ei , ca atatia oameni mari au aparut in conditiile unei educatii familiale traditionale. Insa , nu toate practicile din trecut pot fi considerate ca excelente; omenirea a progresat in toate domeniile.
Si parintii, in calitatea lor de educatori au fost supusi in cursul vremurilor la solicitari din ce in ce mai mari si progresul societatii a contribuit la dezvoltarea unor modele educationale de tip familial.
Raportul copil –familie s-a schimbat si el.
Invazia univesului nostru cu informatii transmise prin imagini, percuteaza sensibilitatea coplului , oferindu-i fenomene direct perceptibile , de multe ori, fara relatii logice sau legaturi cu trecutul.
Reactiile copilului raman in secret pentru parinti in aceasta lume in care prietenul cel mai informat este admirat, in care se castiga o autonomie timpurie si se realizeaze o educatie spontana.
Parinti trebuie sa reflecteze asupra acestor probleme , sa le discute si sa invete cum sa le prezinte copiilor lor . Este necesar sa intelegem ca traim intr-o lume noua si ca ea se va modifica si mai mult. Noi nu ne-o putem imagina fiindca nu am intalnit-o si nu am citit descrieri despre ea , fiind o lume mobila si care nu se lasa surprinsa de aparatele fotografice.
Nu este cazul sa ne gandim la forme educative si la atitudini mai bune decat cele din trecut, ci trebuie sa fim mai simpli, capabili de a ramane calmi intr-o viata trepidanta, sa invatam copiii nostri cum sa fie fericiti in plina mobilitate.
Numai intelegand realitatea in forma ei de existenta actuala si nu raportata la valori care nu mai corespund , putem sa ii ajutam pe copiii nostri in procesul lor de adaptare si de integrare in societate.
Cea mai potrivita metoda este cea a dialogului permanent cu copiii nostri , ale caror reactii trebuie sa le aflam si sa le confruntam in perspective zilei de maine.