etapele dezvoltării limbajului

1. Lalaţiunea - Pregătirea prelingvistică

Între 3 şi 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Debutează perioada gânguritului în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie cu o bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an şi jumătate. Chiar şi după pronunţare primelor cuvinte, lalaţiunea continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că această etapă este una importantă, de pregătire a producerii limbajului. De asemenea, evidenţele referitoare la lalaţiunea copiilor surzi proveniţi din părinţi cu surditate, arată că aceasta este cu siguranţă o etapă importantă în deprinderea limbajului( A.Birch,2002,pag.153). Pe de altă parte, progresul lalaţiunii la copil este dependent de abilitatea de a auzi sau de a produce sunete a copilului. Observaţiile asupra lalaţiunii au arătat că spre vârsta de 7/8 luni cam înainte de producerea primelor cuvinte lalaţiunea conţine sunete din limba vorbită a maturilor, lucru care nu se petrece decât mult mai târziu în cazul copiilor cu deficienţe de auz. În cazul copiilor cu surditate totală lalaţiunea pare să nu capete această apropiere de limba vorbită. Ceea ce pare destul de sigur este faptul că se produce (la copii fără deficienţe) o maturare continuă a lalaţiunii iar dezvoltarea fonetică a gânguritului păstrează un patern universal ( L. Berk, 1989, pag. 375).

2. Dezvoltarea fonologică

Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele cu precădere consoanele constrictive (s,z,f,j,l,r etc) chiar dacă copilul le discriminează cu mult timp înainte articularea lor este mai dificilă. Pronunţia corectă este un proces complicat care depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de continua îmbunătăţire a capacităţii de a urmării secvenţe fonologice complexe, de capacitatea de a-şi monitoriza şi corecta producţiile eronate pentru a fi cât mai aproape de vorbirea adultă. Între 1 şi 4 ani copii fac un remarcabil progres în acest sens. De la faza lalaţiunii la vorbirea propriu-zisă comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor iar rezultatele se descriu în aceeaşi manieră, unele cuvinte sunt pronunţate cu o surprinzătoare acurateţe faţă de altele care suferă unele “transformări“. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea produce o mare bucurie copilului şi este de fapt momentul unui continuu exerciţiu al capacităţilor sale fonologice. În această perioadă apare jargonul extins care derivă din lalaţiune şi cuprinde cuvinte ale limbii vorbite în jurul copilului dublate de o mimică dedicată, totul pe un fond clar al intenţionalităţii comunicării ( Menyuk, Menn, &Silber, 1986). Pronunţia copiilor se îmbunătăţeşte simţitor în perioada preşcolară ca urmare a maturării aparatului fonoarticulator şi a exerciţiilor active ale copilului. La intrarea în şcoală pronunţia copilului este aproape corectă în cele mai multe cazuri.

3. Dezvoltarea codului lingvistic

Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenţei între concept şi eticheta verbală. Copii sunt angajaţi într-un efort cognitiv considerabil constând în conectarea conceptelor cu etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare cu înţelesul acestora. Ordinea achiziţiilor verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea cognitivă şi creşterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele etichetate verbal în timp ce acţiunile şi atributele persoanelor sau obiectelor ajung mai târziu să fie numite.
Dezvoltarea sintactică priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical. Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului frază sau propoziţie cel al holofrazelor. Cercetătorii care susţin existenţa acestui moment ca distinct în dezvoltarea limbajului consideră că fraza –cuvânt transmite un înţeles de sine stătător.
Acest cuvânt-frază este de cele mai multe ori însoţit de o mimică aferentă şi de o anume intonaţie. Alţi cercetători (Bloom, 1973) resping idea cuvântului-frază argumentând prin lipsa elementelor de sintaxa din repertoriul copilului. Primele cuvinte combinate în propoziţii sunt în consecinţă primul pas spre sintaxa. Vorbirea telegrafică, concisă şi eliptică este cea a propoziţiilor de tipul “tata sus“, “masina merge“, “mama apa“ unde lipsesc articolul, verbul şi/sau alte elemente ale construcţiei gramaticale. Exerciţiul propoziţiilor din două cuvinte este avanpremiera gramaticală căci copilul pare să încerce să descifreze formula de aşezare a cuvintelor.
Lângă acelaşi subiect “mama“ el ştie acum să aşeze o mulţime de cuvinte producând alte propoziţii. Vorbirea complexă apare între 2 şi 3 ani prin apariţia propoziţiilor simple. Propoziţia de tipul substantiv+verb+atribut caracteristică pentru limba engleză s-a demonstrat, printr-un studiu intercultural că nu este tipică (Maratsos, 1983), copii folosind ordinea cuvintelor caracteristică pentru limba la care sunt expuşi în mediu.
Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem. Această capacitate presupune cunoaşterea explicită a limbajului la diferite nivele, respectiv la nivel fonetic ( de exemplu despărţirea în silabe), la nivel semantic ( înţelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecăţile gramaticale.) deşi copilul devine capabil de a enunţa propoziţii simple înainte de a le putea evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context.