Comportamentul problematic în public

Copilul dumneavoastră se manifestă problematic în public? Spre exemplu dacă mergeți la cumpărături, în vizită sau la restaurant?
Odată ce copilul învață să respecte regulile și limitele impuse acasă, va fi mai ușor ca acestea să fie extinse și la situațiile publice. Succesul rezolvării problemelor în public este elaborarea unui plan prin care să stabiliți felul în care vă veți comporta cu copilul în aceste situații. Copilul trebuie să cunoască acest plan înainte de a ieși în public. Discutați cu copilul pe un ton calm, explicați-i felul în care se vor derula lucrurile, fară însă a-l amenința.


Elaborați un plan în care să specificați felul în care doriți să rezolvati problemele legate de comportamentul în situații publice!
1. Faceți o listă cu probleme. Mai întâi gindiți-vă în ce situații publice se comportă cel mai frecvent problematic. Încercați să descrieți cât mai concret comportamentul.
2. Faceți o ierarhie a situațiilor problematice.
3. Alegeți una sau două situații problematice.
4. Stabiliți regulile comportamentale pe care copilul trebuie să le respecte în acele situații.
5. Alegeți o recompensă. Stabiliți cu copilul recompensele pe care le primeste dacă respectă regulile. Dacă copilul este prea mic pentru a înțelege aceste metode, cumpărați-i ceva dacă respectă regulile stabilite. Se poate deasemenea aplica un plan de puncte sau un concurs pentru fețe zâmbitoare, deoarece acestea vă permit să-l recompensați și în situațiile publice, imediat ce respectă o regulă.
6. Stabiliți consecințele în cazul nerespectării regulilor stabilite. Vă oferim ca exemplu:
- dacă copilul nu stă lângă dumneavoastră când mergeți la cumpărături, trebuie să vă țină mereu de mână.
- dacă se ridică mereu de pe scaun în tramvai, trebuie să stea lângă dumneavoastră, la scaunul de la geam, ca să nu se mai poată ridică.
- dacă se tot ridică de pe scaun la restaurant, nu mai primește desert.
Nu uitați să-i arătați copilului prin comportamentul și atitudinea dumneavoastră că vă bucurați când respectă regulile.

câteva reguli create pentru a facilita rezolvarea temelor de casă

1. La şcoală copilul va nota toate temele pe care le are de făcut într-un caiet special! Este necesar mai ales dacă copilul uită frecvent ce teme are de făcut.
2. Temele de acasă se rezolvă mereu în acelaşi loc. Este important să se reducă la maxim toate posibilele surse de distragere. Ideal ar fi ca locul pentru teme să fie biroul copilului din camera sa, care să fie utilizat doar în acest sens, nu şi pentru alte activităţi.
3. Reduceţi sursele de distragere din timpul rezolvării temelor de casă! Din spaţiul de lucru al copilului ar fi bine dacă veţi îndepărta toate sursele de distragere. O idee bună ar fi să vă aşezaţi la birou pe locul lui şi să verificaţi ce puteţi atinge şi ce vedeţi când vă uitaţi înainte la dreapta sau la stânga. Este recomandat ca în timpul în care îşi rezolvă temele de casă să nu fie deschis radioul, televizorul sau casetofonul. Copilul ar trebui să fie singur în cameră când îşi face temele iar fraţii mai mici să nu-l deranjeze.
4. Temele de acasă vor fi rezolvate în aceeaşi perioadă a zilei! Se poate stabili o anumită perioadă din zi în care copilul trebuie să-şi facă temele acasă. Spre exemplu, se poate stabili la o jumătate de oră după prânz şi în nici un caz după-masa târziu.

 Cum puteţi rezolva problemele legate de temele de casă?

Temele de casă sunt foarte frecvent o adevărată problemă pentru familiile cu copii cu dificultăți de atenție, cu comportament opozant, precum și pentru cei cu dificultăți de învățare. Aceasta și datorită faptului că temele de casă sunt percepute ca fiind deosebit de neplăcute și dificile, copii trebuie să se concentreze, să lucreze la conținuturi pe care deseori nu le înțeleg în totalitate, sunt frustrați de greșelile pe care le fac, iar timpul care le rămâne pentru joc e mai redus.
Şi astfel se declanşează în familie un adevărat război în ceea ce priveşte rezolvarea temelor, care se prelungeşte până seara târziu şi creează o tensiune foarte mare între părinţi şi copii.

Evoluţia tulburărilor hiperchinetice

Vârsta sugarului şi copilăria timpurie. Copiii mici care au caracteristici temperamentale atipice, un nivel crescut de activitate, probleme de somn, dificultăţi de nutriţie şi o stare de iritabilitate prezintă un risc mai crescut de a dezvolta tulburare hiperchinetică. Aceasta se întâmplă în special atunci când persoana care se ocupă de copil nu reuşeşte să depăşească neajunsurile determinate de temperamentul nefavorabil al acestuia şi când au loc interacţiuni tensionate, negative între părinţi şi copil. Majoritatea copiilor hiperchinetici se evidenţiază prin hiperactivitate, un registru atenţional redus şi printr-un comportament de tip opozant de la vârsta de trei ani. Nu este uşor de stabilit însă pragul dintre acestea şi registrul atenţional, agitaţia motrică corespunzătoare vârstei, mulţi dintre copiii agitaţi de trei ani nu dezvoltă ulterior o tulburare hiperchinetică. Frecvent sunt asociate şi întârzieri în dezvoltarea motrică, cea a limbajului şi a percepţiei vizuale.
Vârsta preşcolară. La copiii de vârstă preşcolară şi de grădiniţă cele mai clare semne sunt agitaţia motorie şi un neastâmpăr exagerat. Stabilitatea relativ mare a simptomelor începând cu vârsta preşcolară şi până la vârsta şcolară mică a fost evidenţiată de mai multe studii. Aproximativ jumătate dintre copiii ce se diferenţiază printr-un comportament atipic la trei ani continuă să prezinte şi la şase ani caracteristici hiperchinetice. Spre deosebire de copiii ale căror tulburări hiperchinetice se atenuează în următorii ani, alţi copii prezintă la vârsta de trei ani hiperactivitate şi deficite de atenţie mai accentuate, un grad mai înalt de agresivitate şi o rată crescută a interacţiunilor negative cu părinţii.
Vârsta şcolară mică. Odată cu debutul şcolii, problemele copiilor hiperchinetici sporesc în mod brusc, deoarece sunt confruntaţi cu solicitări cărora nu le pot face faţă. Cele mai mari probleme din perioada şcolii primare sunt legate de atenţie, comportamentul de tip opozant, precum şi de hiperactivitatea motrică, în special în clasă în timpul predarii. În această etapă apar frecvent şi tulburări de relaţionare cu cei de aceeaşi vârstă, deficite de randament şcolar, paternuri comportamentale antisociale(minciună, furt), crize de furie și o stimă de sine scăzută. Aici, stabilitatea tulburării este de 60 până la 70%.
Adolescenţa. Mulţi dintre copiii cu tulburări hiperchinetice manifestă şi în adolescenţă simptomele principale de hiperactivitate, deficite atenţionale şi impulsivitate, cu toate că apare în general o diminuare a agitației motrice, în timp ce problemele atenţionale continuă să persiste.
Vârsta adultă. Problemele comportamentale descrise se pot prelungi până la vârsta adultă. Majoritatea cercetărilor ulterioare realizate pe adulţii care în copilărie fuseseră diagnosticaţi cu tulburare hiperchinetică, au pus în evidenţă deficite la nivelul relaţionării sociale, a sănătăţii psihice şi la nivelul statusului ocupaţional. Apare şi un risc crescut de dezvoltare a tulburării de personalitate de tip antisocial, precum şi a abuzului de alcool şi droguri, dezvoltarea unor tulburări de relaţionare.
Din fericire nu aceasta este evoluţia tuturor copiilor cu tulburări hiperchinetice. Studii longitudinale au reuşit să selecteze diverşi factori de risc aflaţi în corespondenţă cu evoluţia nefavorabilă a simptomaticii.
Printre aceştia se numără în special nivelul scăzut de inteligenţă, comportamentul de tip agresiv şi opozant în copilărie, relaţii deficitare cu cei de aceeaşi vârstă, instabilitatea emoţională frecvenţa de apariţie a tulburărilor psihice la părinţi.

Obiective comune

Tulburările hiperchinetice reprezintă o problemă pentru dezvoltarea copiilor și pentru familiile lor. Din păcate, sunt puține cazuri în care aceste probleme trec de la sine. Intervenția vizează nu doar copilul, ci implică părinții, educatorii și profesorii. Este nevoie ca intervenția să fie susținută și de lungă durată în scopul reducerii simptomelor. Atunci când terapeuții, părinții, educatorii, profesorii și nu în ultimul rând copilul se concentrează asupra aceluiași demers, șansele ca problemele să poată fi reduse sunt mai mari.

FOARTE IMPORTANT !

Mama este de obicei cea care observa ca ceva este in neregula cu copilul. Pasii pe care trebuie sa-i urmeze sunt urmatorii:
1. Vizita la medicul de familie care poate indruma familia catre un medic specialist ce poate pune un diagnostic.
2. Evaluarea copilului de catre un psiholog si recomandarea catre o forma de terapie eficienta.

Contactati un specialist ACUM daca copilul poate fi descris prin urmatoarele caracteristici:

Nu raspunde la nume;
Nu raspunde la solicitarile adultului (decat cand “vrea”) si pare ca nu aude sau nu intelege ceea ce i se cere;
Protesteaza in momentul in care i se cere ceva si se insista pentru primirea unui raspuns;
In situatii nefamiliare nu-si priveste mama pentru a vedea care este reactia ei;
Jocul ii este marcat de un caracter stereotip (foloseste obiectele sau jucariile mereu in acelasi fel, de exemplu: le inchide/deschide, bate cu obiectele in anumite locuri, le invarte etc ), ori nu este atras de jucarii ci mai degraba de sticle goale, sfori, pungi etc.;
Nu foloseste obiectele in scopul lor uzual (le linge, le scutura, plimba sticle pe care le umple si le goleste etc);
Nu arata cu degetul, si nici nu priveste spre ceea ce I se arata;
Prezinta probleme de alimentatie, si probleme ale somnului;
Prezinta tulburari senzoriale manifestate uneori prin nevoia de a atinge orice, de a linge, iar alte ori prin refuzul de a atinge anumite obiecte, materiale, de a gusta anumite alimente;
Nu este interesat de copii, nu se joaca cu ei;
Nu doreste / nu poate sa foloseasca cuvinte cu sens de comunicare;
Merge pe varfuri, ori are miscari bizare ale mainilor/corpului;
Ecolalizeaza (repeta la nesfarsit sunete, cuvinte, reclame tv etc);
Poate avea comportamente stereotipe: insira si/sau aliniaza obiecte, se invarte ori flutura mainile sau obiecte (snururi, scame), aprinde stinge lumina;

Terapia retardului lingvistic

Copilul cu retard în dezvoltarea limbajului prezintă nivele ale comprehensiunii și ale exprimării inferioare celor întâlnite la copilul de aceeași vârstă.
Un diagnostic mai detaliat se stabilește doar pe parcursul intervenției recuperatorii. Se intră în contact cu părinții copilului, li se prezintă întregul proces de intervenție, solicitându-se participarea acestora la procesul recuperator.

IMPORTANT !

Trebuie redusă influența persoanelor cu pronunție defectuoasă din anturaj, dacă doriți corectarea limbajului!

MUTISM SELECTIV

- copii care pot vorbi normal în anumite situații, de obicei acasă, în familie, dar refuză comunicarea verbală cu persoane nefamiliare și în medii resimțite nesigure afectiv sau ostile. În școli, sunt considerați cu mutism, acei copii care nu vorbesc timp de 1-2 semestre. Mutismul poate fi efectul unei traume psihice anterioare.
Caracteristici principale:
manifestă o sensibilitate excesivă la reacțiile celorlalți, sunt mai mult decât timizi și emotivi, își asumă o ”identitate non-verbală”, prezintă probleme de relaționare, blocaj în comunicare generat de o teamă generalizată și anxietate socială, înțeleg limbajul și pot vorbi, dar nu depășesc ”pragul de frică”, pot prezenta asociat tulburări de limbaj, răspund sau își comunică cerințele prin mișcări ale capului, arătat cu degetul, rămânând pasivi până când cineva ghicește ce doresc. Performanța școlară este afectată, dar progresul școlar este posibil la acele activități care nu necesită vorbire.

ADHD

Hiperactivitate cu deficit de atenție(ADHD)= copii care nu obosesc niciodată, sunt într-o permanentă mișcare, au tendința de a întrerupe vorbirea cuiva și de a vorbi fără a fi întrebați.
Trăsăturile principale ale ADHD sunt:
- lipsa atenției;
- lipsa concentrării;
- impulsivitatea.
Caracteristici principale:
dificultăți de concentrare a atenției, agitație permanentă, mișcări dezordonate, (adesea mișcă mâinile, picioarele, se bâțâie în bancă), nu stau în bănci, se cațără, aleargă, de multe ori au alte ocupații decât sarcinile școlare, vorbesc neîntrebați, strigă, nu au răbdare, răspund înainte ca profesorul să termine de pud întrebarea, devin foarte excitați, agitați, distrași, anxioși, perturbă liniștea clasei, își pierd sau uită obiectele personale, uită să-și facă temele sau activitățile zilnice, au dificultăți în a finaliza o activitate( trec nemotivat de la o activitate la alta), se integrează greu și nu respectă regulile, nu pot lucra în echipă și nu sunt acceptați de grup, se antrenează cu dificultate într-o activitate impusă, par să nu asculte atunci când le vorbești.

Factori sociali și personali

Tulburările de percepție, de limbaj și de dezvoltare intelectuală au legătură cu următoarele raporturi sociale și personale:
- Imaginea de sine. Deseori, elevii cu dificultăți de învățare cunosc eșecuri repetate, în ciuda eforturilor depuse. Ca urmare, de obicei, ei au o imagine proastă despre sine. Ei se consideră ”proști” deoarece sunt incapabili să facă ceea ce fac alții, deseori aceștia întărindu-le acest sentiment prin vorbe sau gesturi. Ei riscă astfel să se închidă în ei înșiși sau să se lase copleșiți de frustrații, deși au nevoie de toleranță și de răbdare.
- Percepția socială. Percepția socială deformată are, și ea, legături directe cu dificultățile de limbaj. Elevii cu astfel de dificultăți nu au achiziționat și nu au înțeles comportamentul social. Ei interpretează greșit expresia feței, limbajul corporal, tonul și inflexiunile vocii. De aceea ei au deseori reacții neadecvate.
- Comportamentul. Tulburările de comportament implică hiperactivitate, lipsă de atenție, agresivitate și emotivitate exagerată. Acestea se manifestă la toți elevii, dar cu predilecție la cei cu tulburări de învățare și de comportament. La elevii cu tulburări de învățare, acest comportament derivă din conștientizarea faptului că execută anumite sarcini într-un mod neadecvat. Cei cu tulburări de comportament sunt incapabili să execute sarcini, pur și simplu din cauza stării lor emotive.

Indicatori ai dificultăților de învățare

Iată unele dintre caracteristicile generale ce pot indica o dificultate de învățare:
slabă capacitate de a fi atent, hiperactivitate, orientare confuză în spațiu și timp, incapacitatea de a urmări instrucțiuni orale, poftă necontrolată de dulce, hipoglicemie, este ambidextru(după vârsta de 8 ani), inversează literele sau cuvintele, face constant greșeli ortografice, prinde greu o minge și o lovește greu cu piciorul, nu poate sări coarda, dificultăți la încheierea nasturilor, dificultăți la legarea șireturilor, mod defectuos de a șine creionul în mână, caligrafie mediocră, mers dificil, incapacitate de a sări, stângăcie, eșecuri frecvente, ezitări la coborârea scărilor, dificultăți în a sta într-un picior, dificultăți în a merge cu bicicleta sau de-a lungul unei linii.

ne jucam la oglinda

tulburările de limbaj

“Prin tulburarile limbajului intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii cat si al perceperii, incepand de la dereglarea diferitelor componente ale cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa” (M. Gutu, 1975) .
O clasificare unanim acceptata a fost elaborata in 1982 de Emil Verza, clasificare redata mai jos:
o Tulburarile de pronuntie si articulatie
 dislalia
 rinolalia
 dizartria
o Tulburarile de ritm si fluenta a vorbirii
 balbaiala
 logonevroza
 tahilalia
 bradilalia
 aftongia
 tulburari pe baza de coree
o Tulburari de voce
 afonia
 disfonia
 fonastenia
o Tulbuari ale limbajului citit - scris
 alexia
 dislexia
 agrafia
 disgrafia
o Tulburari polimorfe de limbaj
 alalia
 afazia
o Tulburari de dezvoltare
 mutism psihogen
 intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii

In categoria tulburarilor de limbaj sunt cuprinse toate deficientele de intelegere si exprimare orala, de scriere si citire, de mimica si articulare. Orice tulburare, indiferent de forma sa, care se rasfrange negativ asupra emisiei ori a perceptiei limbajului face parte din categoria tulburarilor de limbaj.

obiectivele logopediei

Logopedia, ca ştiinţă, s-a constituit atât din raţiuni practice, cât şi teoretice, extinzându-şi sfera de acţiune de la cercetarea limbajului şi comunicării, în relaţie cu evoluţia personalităţii, la formularea unor legi şi metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultăţilor verbale şi la stimularea comportamentelor verbale.
Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunţat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, înţelegerii şi restabilirii relaţiilor specific umane.
Pe baza semnificaţiilor teoretice şi practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel:
1. studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;
2. prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;
3. studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor adecvate corectării lor;
4. cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra comportamentului şi personalităţii logopatului;
5. elaborarea unei metodologiei de diagnoză şi prognoză diferenţiată în logopedie;
6. popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a manifesta înţelegere şi sprijin faţă de logopat;
7. formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psiho-pedagogică, teoretică şi practic–aplicativă, care să stăpânească terapia handicapurilor de limbaj;
8. studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mintale ce influenţează constituirea structurilor limbajului;
9. optimizarea activităţii logopedice atât pentru terapia handicapurilor de limbaj, cât şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale;
10. depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea handicapurilor de limbaj.

etapele dezvoltării limbajului

1. Lalaţiunea - Pregătirea prelingvistică

Între 3 şi 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Debutează perioada gânguritului în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie cu o bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an şi jumătate. Chiar şi după pronunţare primelor cuvinte, lalaţiunea continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că această etapă este una importantă, de pregătire a producerii limbajului. De asemenea, evidenţele referitoare la lalaţiunea copiilor surzi proveniţi din părinţi cu surditate, arată că aceasta este cu siguranţă o etapă importantă în deprinderea limbajului( A.Birch,2002,pag.153). Pe de altă parte, progresul lalaţiunii la copil este dependent de abilitatea de a auzi sau de a produce sunete a copilului. Observaţiile asupra lalaţiunii au arătat că spre vârsta de 7/8 luni cam înainte de producerea primelor cuvinte lalaţiunea conţine sunete din limba vorbită a maturilor, lucru care nu se petrece decât mult mai târziu în cazul copiilor cu deficienţe de auz. În cazul copiilor cu surditate totală lalaţiunea pare să nu capete această apropiere de limba vorbită. Ceea ce pare destul de sigur este faptul că se produce (la copii fără deficienţe) o maturare continuă a lalaţiunii iar dezvoltarea fonetică a gânguritului păstrează un patern universal ( L. Berk, 1989, pag. 375).

2. Dezvoltarea fonologică

Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele cu precădere consoanele constrictive (s,z,f,j,l,r etc) chiar dacă copilul le discriminează cu mult timp înainte articularea lor este mai dificilă. Pronunţia corectă este un proces complicat care depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de continua îmbunătăţire a capacităţii de a urmării secvenţe fonologice complexe, de capacitatea de a-şi monitoriza şi corecta producţiile eronate pentru a fi cât mai aproape de vorbirea adultă. Între 1 şi 4 ani copii fac un remarcabil progres în acest sens. De la faza lalaţiunii la vorbirea propriu-zisă comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor iar rezultatele se descriu în aceeaşi manieră, unele cuvinte sunt pronunţate cu o surprinzătoare acurateţe faţă de altele care suferă unele “transformări“. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea produce o mare bucurie copilului şi este de fapt momentul unui continuu exerciţiu al capacităţilor sale fonologice. În această perioadă apare jargonul extins care derivă din lalaţiune şi cuprinde cuvinte ale limbii vorbite în jurul copilului dublate de o mimică dedicată, totul pe un fond clar al intenţionalităţii comunicării ( Menyuk, Menn, &Silber, 1986). Pronunţia copiilor se îmbunătăţeşte simţitor în perioada preşcolară ca urmare a maturării aparatului fonoarticulator şi a exerciţiilor active ale copilului. La intrarea în şcoală pronunţia copilului este aproape corectă în cele mai multe cazuri.

3. Dezvoltarea codului lingvistic

Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenţei între concept şi eticheta verbală. Copii sunt angajaţi într-un efort cognitiv considerabil constând în conectarea conceptelor cu etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare cu înţelesul acestora. Ordinea achiziţiilor verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea cognitivă şi creşterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele etichetate verbal în timp ce acţiunile şi atributele persoanelor sau obiectelor ajung mai târziu să fie numite.
Dezvoltarea sintactică priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical. Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului frază sau propoziţie cel al holofrazelor. Cercetătorii care susţin existenţa acestui moment ca distinct în dezvoltarea limbajului consideră că fraza –cuvânt transmite un înţeles de sine stătător.
Acest cuvânt-frază este de cele mai multe ori însoţit de o mimică aferentă şi de o anume intonaţie. Alţi cercetători (Bloom, 1973) resping idea cuvântului-frază argumentând prin lipsa elementelor de sintaxa din repertoriul copilului. Primele cuvinte combinate în propoziţii sunt în consecinţă primul pas spre sintaxa. Vorbirea telegrafică, concisă şi eliptică este cea a propoziţiilor de tipul “tata sus“, “masina merge“, “mama apa“ unde lipsesc articolul, verbul şi/sau alte elemente ale construcţiei gramaticale. Exerciţiul propoziţiilor din două cuvinte este avanpremiera gramaticală căci copilul pare să încerce să descifreze formula de aşezare a cuvintelor.
Lângă acelaşi subiect “mama“ el ştie acum să aşeze o mulţime de cuvinte producând alte propoziţii. Vorbirea complexă apare între 2 şi 3 ani prin apariţia propoziţiilor simple. Propoziţia de tipul substantiv+verb+atribut caracteristică pentru limba engleză s-a demonstrat, printr-un studiu intercultural că nu este tipică (Maratsos, 1983), copii folosind ordinea cuvintelor caracteristică pentru limba la care sunt expuşi în mediu.
Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem. Această capacitate presupune cunoaşterea explicită a limbajului la diferite nivele, respectiv la nivel fonetic ( de exemplu despărţirea în silabe), la nivel semantic ( înţelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecăţile gramaticale.) deşi copilul devine capabil de a enunţa propoziţii simple înainte de a le putea evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context.

despre limbaj

Ca şi Bruner, Vîgotsky consideră comportamentul adulţilor faţă de copii “programat“ aproape inconştient în aşa fel încât să sprijine progresul copiilor. Bruner vorbeşte despre un patern de limbaj al mamei care este destinat prin acurateţe şi simplitate să sprijine copilul în învăţarea limbajului . Vîgotsky descrie o zonă proximală de dezvoltare ca o potenţialitate a copilului de a trece într-un stadiu superior în consecinţa sprijinului primit din partea unui adult.

cu cine vorbeste copilul!

Pentru Bruner este mai important cu cine vorbeşte copilul decât ce vorbeşte copilul. Bruner ( 1978) arată că mama în interacţiunea cu copilul alterează paternul limbajului în concordanţă cu nivelul de înţelegere al copiilor. Mama are rol de profesor, fără a intenţiona acest lucru şi asta se întâmplă deoarece ea caută mijloacele cele mai potrivite pentru a regla distanţa între complexitatea limbajului propriu şi capacitatea de înţelegere a copilului. În stadiile următoare ale dezvoltării limbajului, rolul mamei este din ce în ce mai pregnant. Mama tinde să folosească fraze mai scurte, mai simple şi le repetă adesea, cu alte cuvinte comportamentul fiind unul de simplificare.

tratamentul logopedic

- este îndreptat , în primul rând , în direcția prevenirii tulburărilor de limbaj, pentru că a preveni este mai ușor decât a corecta, iar a educa este mai ușor decât a reeduca.

cum vorbesc copiii noștri

„Cea mai mare bucurie a părinților este aceea de a-și vedea odraslele sănătoase, cu vorbirea și scrierea frumos curgătoare și limpezi ca cristalul, ” cum ar fi zis marele nostru povestitorIon Creangă, cel care s-a dăruit copiilor ca nimeni altul.
Bucuria firească a părinților naturali ai copilului este împărtășită și de părinții lui spirituali-dascălii: educatoare, învățători și profesori.
Cum vorbesc copiii noștri? Unii - și, din fericire aceștia sunt cei mai mulți - vorbesc fără dificultăți, cursiv, expresiv, nuanțat, plăcut (nouă și lor, atractiv, cuceritor de frumos. Alții, dimpotrivă, se poticnesc atunci când vor să-și îmbrace gândurile în haina limbajului propriu. Ce simt ei? Jenă, un apăsător complex de inferioritate, se retrag, se închid în sine, se izolează de colectivul în care limbajul lor defectuos nu-i ajută să realizeze ușor atât de necesarele contacte sociale. Dacă îi lăsăm în voia soartei, copilăria lor nu mai este copilărie, ci un adevărat chin. Haideți, împreună să îi ajutăm să vorbească, să se joace, să cînte, să fie fericiți!

email

mihaela_73_psiho@yahoo.com

date de contact

RESITA

STRADA FĂGĂRAȘULUI NR. 21

TELEFON: 0733962112

competentele cabinetului

-terapia tulburarilor de limbaj (dislalii,rinolalii,dizartrii) la copiii de varsta prescolara si scolara mica;
-terapia tulburarilor de ritm si fluenta a vorbirii:balbaiala,
Logonevroza.
-interventie logopedica in cazul sechelelor generate de accidente vasculare cerebrale,tulburari de natura neurologica:
Alalii,afazii;
-terapia deficientelor asociate/multiple:autism infantil,mutism selectiv;
-terapia tulburarilor de voce;
-terapia tulburarilor dislexico-disgrafice;
-calcularea varstei psihologice a limbajului;
-evaluarea nivelului intelectual;evaluare complexa;
-consiliere psihologica si logopedica pentru parinti si copii;
-testarea aptitudinii de scolaritate;
-elaborarea si implementarea programului personalizat de interventie logopedica;
-eliberarea fisei de evaluare logopedica si psihopedagogica la cerere;