sâmbătă, 27 februarie 2010

Responsabilizarea copiilor

Copilul nu trebuie pus la treabă toată ziua sau obligat să facă sarcini nepotrivite vârstei lui, dar nici lăsat să creadă că tot ce se întâmplă în familie ste exclusiv treaba părinților. Implicând copilul mic în treburile casnice, acesta primește un rol, un status, este integrat în grup, grupul familiei. Învață că în cadrul unui grup are avantaje dar și responsabilități.
Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât doresc mai mult să intre în grațiile adultului, să impresioneze, să ajute. Puțini părinți își dau seama de efectul miraculos pe care îl au pentru copil, cuvintele:”Tu ai putea să mă ajuți! Am nevoie de ajutorul tău!”
Profitând de acest lucru, va fi ușor pentru un părinte sa stabilească mai întâi cu titlu de ajutor, sarcinile zilnice sau săptămânale ale copiilor. Când copilul crește, sarcinile pot fi stabilite împreună cu copiii.
Însă, sarcinile trebuie să fie rostite ca negocieri, nu ca ordine. În caz contrar copilul se va simți constrâns, sau pur și simplu nu va realiza sarcina.
Evitați să implorați sau să vă recompensați material copilul pentru aceste sarcini.
Puteți condiționa unele avantaje pe care le primește, sau puteți utiliza unele consecințe logice.
Evitați să faceți abateri de la ceea ce ați stabilit inițial.

Critica nu e bună !

Părinții au tendința de a critica copilul ori de câte ori acesta greșește. Asta din dorința de a-i corecta comportamentul și de a-l învăța cât mai multe lucruri bune.
De câte ori nu se face uz de expresii precum „ Desenul tău este foarte frumos, dar puteai să...”. Alteori copiii sunt comparați unii cu alții în scopul de a-i stimula.
În realitate, ce se întâmplă cu copilul auzind aceste lucruri? Ce învață despre el însuși când este mereu criticat? Învață că el nu este niciodată suficient de bun, că este incompetent, că eforturile lui sunt zadarnice. Cu toții ne dorim să avem copii deosebiți, care să înțețe, să fie de nota 10 și să reușească pe deplin în tot ceea ce fac. Dar să nu uităm faptul că de cele mai multe ori critica insistentă aduce cu sine mai multe efecte negative decât pozitive.
Apreciați efortul și intenția copilului de a realiza ceva, chiar dacă rezultatul nu este pe măsura așteptărilor dumneavoastră. Astfel, el se va simți mândru de el și va avea tendința de a repeta comportamentul.
Felicitați-l și recompensați-l chiar li atunci când face sarcini obișnuite.
Faceți-l să se simtă valoros pentru ceea ce este.
Încurajați acceptarea propriilor greșeli.
Explicați-i că pentru a învăța ceva este nevoie de mult exercițiu, de multe încercări, iar greșelile sunt la fel de importante precum reușitele.
Nu cereți copilului lucruri pe care nu le poate face, va avea un sentiment de neputință, de inutilitate.
Perfecționismul părinților nu aduce nimic bun copilului!

Ce face un părinte, bun prieten cu copilul său ?

- ascultă confesiunile copilului fără să critice, ci explicându-i acestuia consecințele pozitive sau negative ale actelor lui;
- oferă exemple pozitive;
- împărtășește copilului din experiența sa de viață acumulată;
- stabilește reguli împreună cu copilul;
- determină consecințele în cazul nerespectării regulilor (” Dacă nu iți faci curățenie în cameră, stai în mizerie, căci nimeni nu va face ordine în locul tău !”)
- e sincer cu copilul. O minciună spusă și decoperită de copil îl poate face să nu mai aibă încredere în părinte și îl învață să procedeze la fel.
Este important ca ambii părinți să stabilească același set de reguli și limite.
Atunci când mama cere ceva iar tatăl nu, sau, mai grav, când unul dintre părinți ascunde de celălalt faptele copilului, acesta învață defapt, că poate fenta regulile, că se poate abate, și că își poate controla părinții, întorcându-i unul împotriva celuilalt.

luni, 8 februarie 2010

Violenţa din media sporeste agresivitatea copiilor

Trăim într-o lume în care violenţa este un fenomen ce tinde să devină banal. Filmele, stirile, jocurile pe calculator, chiar si desenele animate abundă în scene violente. S-au dus zilele linistite ale copilăriei tale, când o stire despre un eveniment violent era o raritate. Astăzi, nu trece o zi fără să asculţi o stire revoltător de violentă sau să auzi o melodie cu un mesaj agresiv. Iar filmele, în proporţie de 90 la sută, conţin cel puţin o secvenţă de acest gen. Viaţa de zi cu zi ne este inundată de violenţa din spaţiul public. Si dacă o lasi, ea se poate strecura încet-încet si în viaţa ta privată.
Totusi, ca adult, poţi să privesti aceste fapte cu distanţa si cu discernământul pe care ţi le conferă maturitatea. Dar copiii? Ei fac destul de greu diferenţa între realitate si lumea fantastică si nu au capacitatea de a evalua aceste fapte asa cum o fac părinţii lor. Cad mult mai usor în capcana copierii personajelor pe care le văd pe marele sau pe micul ecran. Ei au tendinţa de a-si imita personajele preferate sau, chiar dacă nu o fac, violenţa la care sunt expusi le influenţează în mod inevitabil comportamentul. Devin, fără să-si dea seama, la rândul lor, mai agresivi, dacă nu în comportament,atunci cel puţin în limbaj.

Ce desene animate preferă copilul tău?

Cei mai expusi acestui fenomen sunt prescolarii. Expunerea lor la violenţa media este extrem de dăunătoare. La vârste fragede, copiii au tendinţa să reacţioneze la ceea ce văd si să mimeze comportamentul persoanelor sau personajelor pe care le admiră. Ei sunt la vârsta la care sunt incapabili să facă diferenţa între bine si rău. De aceea, cei mai influenţabili copii sunt cei mai mici de sase ani. Si care este ocupaţia lor preferată? Vizionarea desenelor animate, desigur.
Multe dintre desenele animate sunt pline de personaje violente. Unele televiziuni par a se fi „specializat” în difuzarea unor astfel de filme pentru prichindei. O mulţime dintre eroii programelor preferate de cei mici au un comportament violent, chiar dacă sunt personaje pozitive si se luptă cu personajele negative pentru a le învinge. Adică, vrând-nevrând, au un comportament violent faţă de eroul negativ. Copiii nu înţeleg de ce a trebuit ca eroul pozitiv să-l bată sau să-l împuste pe personajul negativ. Ei văd numai cum a acţionat: prin violenţă. Si acest aspect li se întipăreste în minte - personajul lor preferat l-a violentat pe cel rău. Pentru că întotdeauna eroul lor este personajul pozitiv, pe care tind să-l imite mai curând decât pe personajul care este pedepsit sau pe cel care pierde.
Specialistii susţin că violenţa animată si cea fantastică au un efect mai puternic asupra copiilor decât violenţa reală. De altfel, conform unor studii asupra emisiunilor din media, programele adresate copiilor sunt mai violente decât toate celelalte, inclusiv cele adresate adulţilor. Specialistii mai susţin si că influenţa media variază în funcţie de vârstă. Cu cât copilul este mai mic si este expus violenţei, cu atât mai mult este influenţat de imaginile pe care le vede. În consecinţă, si agresivitatea lui creste. El va fi un elev agresiv, un adolescent violent, existând riscul major ca aceleasi caracteristici ale comportamentului său să le regăsim si la maturitate. De asemenea, băieţii sunt mai expusi decât fetele, deoarece ei preferă într-o măsură mai mare filme si jocuri de acest gen.


Un fenomen universal

Toţi copiii expusi violenţei media au tendinţa de a deveni agresivi. Ei îsi însusesc idei, valori, comportamente prin observarea persoanelor cu care interacţionează direct sau indirect (prin intermediul monitorului) si pot imita aceste persoane sau caractere.
Nu doar copiii americani, ci si cei europeni (inclusiv cei români), dar si asiaticii manifestă aceleasi înclinaţii după ce filmele sau jocurile violente devin una dintre pasiunile lor. Pare a fi surpinzător pentru că, asa cum se stie, în Japonia incidenţa violenţelor este mult mai scăzută decât în America, de exemplu. Dar studii ale cercetătorilor au constatat că si micuţii japonezi care preferă jocurile video violente sunt influenţaţi în mod negativ în comportamentul lor cotidian. Este adevărat că ei nu devin criminali care îsi împuscă colegii de clasă si profesorii în timpul orelor. Dar încep să privească agresiunea ca pe ceva normal, devin mult mai vigilenţi în faţa dusmanilor si găsesc tot felul de modalităţi agresive de a reacţiona în cazul unui conflict. De exemplu, dacă pe coridorul scolii se ciocnesc accidental de un coleg, ei cred că a fost vorba de un gest ostil si reacţionează în consecinţă. Asta înseamnă că avem de-a face cu un fenomen universal, indiferent de educaţia, cultura, religia sau mediul în care trăiesc copiii.

Copilul, o problema pentru parinti!

A creste un copil, nu este oare o fapta cu atat mai mareata , mai plina de semnificatie raportata la mareata fapta de a planta un cires in gradina proprie?
Toti acei care si-au asumat raspunderea pentru dezvoltarea unei fiinte plapande , care sa le impodobeasca mai tarziu casa si sa duca viata lor mai departe ar trebui sa mediteze asupra acestui fapt!
In realitate, majoritatea oamenilor discuta , in cadrul familiei rezolvarea diferitelor probleme : cumpararea unei masini construirea unei case , inzestrarea ei cu mobilier. Desigur numeni nu comanda aceste preocupari firesti , dar consider ca in punerea problemelor referitoare la satisfacerea trebuintelor noastre biologice, sociale si spirituale trebuie sa existe o ierarhie si o ordine gradate in sectionarea lor. Cea mai simpla analiza a vietii noastre se arata ca tocmai aceasta lipseste (uneori) adeseori.
Copilul nu constitue in cele mai multe cazuri o problema pentru noi, o preocupare continua pentru gasirea celei mai bune solutii in educarea lui. Interesul nostrum se trezeste brusc dar o data cu necazurile de care ne plangem , cand fiul sau fiica noastra apare pe lista “copiilor problema”.
De fapt copiii trebuie sa fie pentru parinti o problema, in sensul multiplelor rezolvari pe care le cautam , inainte chiar de nasterea lor.
Am sa va dau un exemplu: este vorba de o discutie intre o profesoara diriginte si un parinte a carui fiica isi modificase notele din carnetul scolar. Era rezolvat: “sa-mi faca ea una ca asta? O snopesc in bataie! Are de toate in casa : masa buna , locuinta frumoasa, televizor, radio, nu-i lipseste nimic.” Avea dreptate tatal fetei: pentru toate cele enumerate , el muncea din greu ca mecanic de locomotiva , dar poate ca eleva era totusi privata de anumite lucruri- marunte in judecata noastra, dar valoroase ca factori educativi. Ceea ce ii lipsea era de fapt prietenia parintilor ei, increderea reciproca, curajul de a le marturisi adevarul si de a le cere sprijinul lor.
Sarcina parintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare cresterii copilului, ci se completeaza cu orientarea parintilor sai spre procesul de cunoastere a lumii, in imbogatirea campului sau perceptual si in folosirea unor metode adecvate privind formarea si insusirea unui sistem de valori.
Ca orice educator, parintele trebuie sa invate cum sa invete pe altii.
Atasamentul parintilor pentru copiii lor si mai ales dragostea fara limita a mamelor este cunoscuta si elogiata in intreaga literatura. Importanta afectivitatii in formarea personalitatii copilului este, de asemenea , recunoscuta, dar putem afirma ca principiul de baza al educatiei sanatoase se afla in constiinta noastra. Dragostea ne da forta necesara sa invingem toate obstacolele, ea este insa ca si torentul apelor, care, lasate in voia intamplarii, pot distruge totul in calea lor; captate insa , sunt surse de energii bine facatoare. Folosirea energiei afective in cunoasterea si indemanarea rationala a propriului copil nu este numai o investigatie de lunga durata , ci si un mijloc de satisfactie imediate, de descoperire si cucerire a unei lumi noi, necunoscute noua.
Parintii din zilele noastre trebuie sa fie adevarati exploratori, dornici sa-si descopere proprii lor copii. Invatam sa fim contabil, mecanic, profesor sau inginer , dar putini accepta sa considere ca si “ postul de parinte” solicita o calificare , ca putem sa ne referim chiar la “profesia de parinte”. Ea nu face parte din nomenclatorul de profesiuni intocmit de Ministeru Muncii si nu exista instituii care sa elibereze diploma pentru practicarea acesteia.
“Profesia de parinte” exista totusi si se practica mai mult decat oricare meserie , dar putini sunt aceia care se straduiesc sa o invete sistematic , sa-si puna probleme si sa incerce sa le rezolve la nivelul stiintei contemporane.
Multe persoane sunt dispuse sa raspunda ca isi cresc copiii asa cum au crescut si ei , ca atatia oameni mari au aparut in conditiile unei educatii familiale traditionale. Insa , nu toate practicile din trecut pot fi considerate ca excelente; omenirea a progresat in toate domeniile.
Si parintii, in calitatea lor de educatori au fost supusi in cursul vremurilor la solicitari din ce in ce mai mari si progresul societatii a contribuit la dezvoltarea unor modele educationale de tip familial.
Raportul copil –familie s-a schimbat si el.
Invazia univesului nostru cu informatii transmise prin imagini, percuteaza sensibilitatea coplului , oferindu-i fenomene direct perceptibile , de multe ori, fara relatii logice sau legaturi cu trecutul.
Reactiile copilului raman in secret pentru parinti in aceasta lume in care prietenul cel mai informat este admirat, in care se castiga o autonomie timpurie si se realizeaze o educatie spontana.
Parinti trebuie sa reflecteze asupra acestor probleme , sa le discute si sa invete cum sa le prezinte copiilor lor . Este necesar sa intelegem ca traim intr-o lume noua si ca ea se va modifica si mai mult. Noi nu ne-o putem imagina fiindca nu am intalnit-o si nu am citit descrieri despre ea , fiind o lume mobila si care nu se lasa surprinsa de aparatele fotografice.
Nu este cazul sa ne gandim la forme educative si la atitudini mai bune decat cele din trecut, ci trebuie sa fim mai simpli, capabili de a ramane calmi intr-o viata trepidanta, sa invatam copiii nostri cum sa fie fericiti in plina mobilitate.
Numai intelegand realitatea in forma ei de existenta actuala si nu raportata la valori care nu mai corespund , putem sa ii ajutam pe copiii nostri in procesul lor de adaptare si de integrare in societate.
Cea mai potrivita metoda este cea a dialogului permanent cu copiii nostri , ale caror reactii trebuie sa le aflam si sa le confruntam in perspective zilei de maine.

COPII CU COMPORTAMENT OPOZANT

Principala caracteristică a tulburărilor de tip opozant este comportamentul negativist, îndrăzneţ, neascultător şi chiar duşmănos, acesta apare în mod repetitiv şi se manifestă faţă de persoanele care reprezintă autoritatea. Copiii se înfurie rapid, se ceartă deseori cu adulţii, se opun activ indicaţiilor sau regulilor şi refuză să le urmeze.
Îi enervează şi pe ceilalţi şi dau vina pe alţii pentru propriile greşeli, sunt iritabili şi se lasă uşor enervaţi de ceilalţi, reacţionează impulsiv şi iritat.
Simptomele se manifestă întotdeauna acasă, nu este obligatoriu să se manifeste şi la şcoală sau în public. Acestea sunt mai frecvente în relaţia cu persoanele adulte apropiate sau cu copiii de aceeaşi vârstă. De obicei copiii nu se autoevaluează ca fiind opoziţionali sau obraznici, ei îşi argumentează comportamentul ca fiind o reacţie la solicitări nerealiste sau prosteşti. Tulburările hiperchinetice apar frecvent la aceşti copii, dar pot apărea şi izolat.
Terapia tulburărilor de comportament de tip opozant va cuprinde:
- Demersuri centrate pe elev
Scopul :
- diminuarea tulburărilor de comportament prin intermediul intervenţiilor directive ale terapeutului( metode de autoeducaţie, inervenţie prin joc, demersuri de auto-management)
- formarea de competenţe sociale şi rezolvarea de probleme, acestea ducând implicit la diminuarea comportamentului agresiv.
- Demersuri centrate pe familie/şcoală
Scopul :
- modificarea condiţiilor familiale/şcolare care menţin simptomatologia elevului
- diminuarea problemelor comportamentale din mediul familial/ şcolar.

Contractul de contingente

Respectul faţă de elevi este demonstrat prin atenţia pe care le-o acordăm.
A acorda în aceeaşi măsură atenţie băieţilor ca şi fetelor, a prezenta o imagine pozitivă atât a fetelor cât şi a băieţilor în materialele utilizate şi activităţilor propuse, sunt modalităţi de a demonstra respect şi acceptare.
Comunicarea asertivă, utilizarea de mesaje asertive la persoana I, cu descripţii clare ale comportamentului aşteptat, este o metodă eficace de rezolvare a problemelor.(ex. „mi-ar plăcea ca tu să…”). În astfel de condiţii agresivitatea sau pasivitatea profesorului ar determina accentuarea şi cronicizarea acestora.
Modificarea unui comportament presupune :
1. identificarea celor trei componente ale unui comportament: antecedentele comportamentului, comportamentul propriu zis şi consecinţele comportamentului.
2. analiza comportamentului
3. crearea şi aplicarea programului de modificare comportamentală.
Întărirea unui comportament reprezintă o situaţie de învăţare în care copilul învaţă că există o relaţie între comportament şi consecinţele lui.
Contractul de contingenţe este o înţelegere, de obicei scrisă între profesor/părinte/consilier şi elev. Acesta cuprinde:
- specificarea comportamentului care urmează a fi format.
- specificarea comportamentelor neadecvate.
- descrierea consecinţelor celor două tipuri de comportamente.
Se urmăreşte încurajarea elevului să-şi monitorizeze propriul comportament şi identificarea , conştientizarea consecinţelor comportamentului.
Contractul de contingenţe va cuprinde aşteptările profesorului faţă de comportamentul elevului, exprimate clar, înţelese şi acceptate de elev. Acesta se realizează cu acordul explicit al elevului, altfel eficienţa lui este nulă.

IMPORTANȚA INTERVENȚIEI TIMPURII ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI ȘI VIITORII ȘCOLARI

Formarea deprinderilor de a pronunţa corect sunetele şi mai apoi de integrare a acestora în cuvinte este condiţionată de percepţia auditivă, aceasta însemnând discriminarea si memoria auditivă, dezvoltarea motorie a aparatului fono-articulator, capacitatea cognitivă a copilului, capacitatea de diferenţiere a sunetelor şi de asimilare a limbajului.
Copiii sunt foate diferiţi, chiar dacă au anumite caracteristici comune, nu se poate scrie o reţetă universal - valabilă, dar se pot adapta o serie de exerciţii care să faciliteze transferul de informaţii, cooperarea, adaptarea, să dezvolte atentia. Tulburările de auz fonematic sunt prezente atât la copiii care întâmpină dificultăţi de comunicare, de învăţare, cât şi la cei ale căror dificultăţi derivă din alte afecţiuni asociate, aceştia nefiind capabili să diferenţieze sunete sau secvenţe de sunete utilizându-le incorect în cuvinte nepotrivite uneori cu contextul.
Tulburările auzului fonematic sunt foarte variate, manifestăndu-se în mod diferit, astfel:
• discriminarea auditivă a fonemelor şi manipularea silabelor se realizează cu dificultate;
• poziţia fonemelor şi silabelor în cuvânt nu este recunoscută;
• un copil cu o memorie auditivă foarte bună poate să reproducă serii de 8-10 sunete, aceste serii cuprinzînd consoane surde şi sonore (p-b, t-d, v-f, etc,) poziţionate la poluri opuse care pot fi diferenţiate relativ uşor, dar acelaşi copil nu poate distinge aceste perechi de consoane dacă ele se găsesc în poziție alăturată;
• datorită unor dificultăţi cognitive şi de asimilare, unii copii pot recunoaşte simbolurile dar nu pot face corespondenta dintre acestea şi sunete;
• pronunțarea cu dificultate a diftongilor sau triftongilor datorită calității auzului fonematic;
• în limbajul verbal atât sunetele cu punct de articulare apropiat cât si cele surde față de cele sonore integrate în cuvinte, pot fi înlocuite sau omise.
De exemplu:
-t înlocuit de c „tata-caca”, "cartof-taltof"
-d înlocuit de g „da-ga”, „Dana-Gana”, „dudă-guă”;
-r înlocuit cu l „cremă-clemă”, „râmă-lâmă”;
-ş înlocuit cu s „şoc-soc”, „coş-cos”, „puşcă-puscă”;
-l omis sau înlocuit cu î „castel- casteâ”, „copilul-copiuâ”, „plantă-paantă”,etc.; sunetului dublu t „taută acesta înlocuind c în cuvântul „caută” cu sunetul nou.
Uneori în etapa de automatizare apare fenomenul înlocuirii sunetului dublu „t”- „taută”, primul „t” înlocuind „c” în cuvântul „caută”, cu sunetul nou însusit „c”astfel, cuvântul va avea o nouă formă „caucă”, însă, prin exercitiu copilul se va deprinde cu forma corectă a cuvântului.
Pentru copiii ce întâmpină astfel de dificultăți se realizează programe ce au ca scop formarea deprinderilor fonematice. Acestea conțin exerciții şi jocuri menite să amelioreze sau să rezolve problemele logopaților cu întârziere în dezvoltare, spre exemplu, care le îngrădesc perspectiva unui nivel normal de dezvoltare la limbajului.
 Se poate începe cu exerciţii de diferenţiere a sunetelor şi identificarea sursei lor sonore: instrumente muzicale, diverse obiecte din metal ( monede, linguri, clopoţei) cutii, sticlă, lemn, hârtie, cartoane, etc. Exerciţiul vizează stimularea auzului şi captarea atenției;
 Consolidarea sunetelor existente în limbajul copilului prin exercitii în cadrul cărora se vor găsi onomatopee pentru cuvintele cu o semnificatie cunoscută acestuia, alegându-se materiale din mediul familial copilului;
• Pentru sunetul a – „copilul la doctor”, „culcăm păpușa”;
• Pentru sunetul e – „oile la stână”, „caprele behăie”;
• Pentru sunetul i – „căluţul nărăvaş”, „fierbem ceaiul”;
• Pentru sunetul o – „supărarea mamei”, „exclamăm”;
• Pentru sunetul u – „urletul lupului”, „trenul în gară”, astfel de exemple se pot găsi pentru fiecare sunet al limbii.
• Exersarea pronunţiei se face prin utilizarea onomatopeelor ce reprezintă graiul animalelor: cri-cri- cri, cot-cot-dac, ham-ham-ham, miau-miau-miau, me-me-me, iha-iha, iho-iho, cucurigu, ga-ga-ga, guiţ-guiţ, mac-mac-mac, chiţ-chiţ, clu-clu-clu, etc.
 Se vor corecta sunete noi, antrenând musculatura aparatului fono articulator pentru sunetele vizate, se impostează şi se exersează sunetele în silabe, apoi în cuvinte. Pentru automatizare se recomandă exerciţiile verbale şi frământările de limbă, care se pot exersa individual sau în grupuri mici , acestea conținând sunetele noi însușite. Traseul corectării se va face în paşi mici, prin imitaţie, în cazul în care logopatul nu răspunde terapiei centrate pe lucru în oglindă.
Exemplu: „Cum e corect” – „laţă sau raţă”, „iepulaşi sau iepuraţi”, „male sau mare”, „cleion sau creion”, „boască sau broască”, „covig sau covrig”, „cocostuc sau cocostârc”, „libie sau lipie”,etc.;
 Se vor emite silabe duble ce cuprind două semne distincte: „baba”, „Bubu”, „mama”, „tata”, „Titi”, „dada”, „Dodo„, „cucu”,, etc. Cerem copilului să repete ce cuvânt aude.
 Se vor pronunţa cuvinte, apoi serii de cuvinte scurte, ritmice care cuprind perechile de sunete ce creează confuzie;
 Grupurile de două sau trei vocale alăturate vor fi pronunţate în cuvinte, care ulterior vor intra în alcătuirea unor versuri cu rimă;
Exercițiile de diferenţiere a perechilor de sunete se vor face gradual, în functie de particularitățile şi potenţialul fiecărui copil. Acestea fac parte dintr-o etapă de învăţare a limbajului, etapa fonematică, acesteia urmându-i alte două etape ce urmăresc pe deoparte dezvoltarea vocabularului în alcătuirea căruia intră în primul rând cuvintele uzuale şi câmpul lor lexical şi pe de altă parte se urmăreste integrarea cuvintelor în propoziţii simple şi mai apoi dezvoltate. Activitătile vor fi desfăşurate în echipă(logoped, educator, părinte) pentru a determina un progres în ceea ce privește vorbirea copilului.

Etichetarea, bariera in calea comunicarii

Abilităţile de comunicare sunt o dovadă a respectului reciproc. În mod ideal, fiecare persoană ar trebui să fie capabilă să asculte o altă persoană şi să demonstreze că înţelege ceea ce vrea să transmită celălalt. Ar trebui ca fiecare să se respecte pe sine, aceasta însemnând că poate să exprime sau să transmită propriile interese, fără să fie agresiv.
Pentru a avea o comunicare eficientă, fiecare persoană trebuie să dea şi să primească ceva din conversaţie. Orice element care blochează o astfel de comunicare eficientă este o barieră de comunicare.
La nivelul procesului de comunicare, barierele pot fi încadrate în una din următoarele categorii:
- „judecarea” celuilalt;
- oferirea rapidă de soluţii;
- lipsa de interes pentru nevoile şi preocupările celeilalte persoane.
Barierele pot apărea şi la nivel mental, luând astfel forma de stereotipuri şi prejudecăţi. Aceasta, duce la faptul că, oamenii pornind de la aceste prejudecăţi, nu mai ascultă mesajul primit sau selectează din mesaj doar ceea ce se potriveşte ideii pe care o au în minte.
Privirea critică, etichetarea („eşti distrat şi dezordonat”), diagnosticarea(„spui asta numai pentru că te simţi vinovat”), toate acestea evaluează şi propun judecăţi de valoare asupra persoanei cu care se comunică, şi de aceea impun punctul de vedere al vorbitorului. Cealaltă persoană se va simţi nesigură, neînţeleasă, reacţionând într-o manieră defensivă aceasta ducând la piedici în comunicarea reală şi eficientă.
Imperativele( „ fugi şi rezolvă acum problema”), ameninţarea ( „dacă nu eşti de acord cu aceste condiţii, nu vei merge în excursie”), moralizarea ( „ar trebui să-ţi ceri scuze de la ea”), chestionarea excesivă(„când şi cum s-a întâmplat?”), oferirea de sfaturi(„dacă aş fi în locul tău, asta aş face…”), toate acestea sunt încercări de rezolvare a problemelor celeilalte persoane. Sunt în diferite moduri directive, manipulative sau coercitive. Chiar dacă sunt cu bune intenţii, soluţia este adesea oferită fără o înţelegere adecvată a problemei.
Oamenii numesc fiecare comportament sau calitate prin cuvinte. Ca urmare a acestui proces, ei pun de fapt o etichetă; spre exemplu "deștept", "încăpățânat", "harnic" etc. De obicei, persoanele care au o anumită autoritate emit aceste etichete, părintele, cadrul didactic, iar prin repetare ea se fixează, este preluată și de alte persoane, uneori chiar și de către persoana etichetată. Astfel, unii oameni pot să accepte eticheta, să o adopte și să considere că ea îi caracterizează.
Ca urmare a etichetării, oamenii au anumite așteptări în privința comportamentului individului, astfel încât o persoană va fi influențată pe parcursul vieții ei de sensul și așteptările atașate acestei etichete.

Acesta este copilul meu!

Intr-o societate responsabila si protectoare, parintii au un rol activ in educatie. Ei sunt recunoscuti ca primul educator al copilului cu rol major in dezvoltarea psihica si sociala a acestuia. Arta educatiei consta in a nu impune cerintele necesare cu forta, ci in a-i explica copilului necesitatea lor, si in a-i da copilului libertatea de a alege din mai multe variante. Parerile lui trebuie acceptate si analizate. Daca parintii dau dovada de intelegere, incurajeaza copilul cu afectiune, ii atribuie progresiv independenta, vor constata ca el va accepta cu usurinta cerintele impuse de parinti si de educatori. Ambitiile parintilor pentru copilul lor trebuie sa fie in limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decat ii permit capacitatile lui intelectuale. Solocitarile la care el nu face fata ii dau un sentiment de insecuritate. Criticile aspre, impunerile nejustificate, badjocura, comparatiile defavorabile nu-l stimuleaza pe copil in a se comporta mai bine, in a fi mai bun sau a invata mai mult. Trebuie cultivat la copil bucuria de a invata, de a descoperi, de a crea. Aceste trasaturi exista in el, si le exerseaza din primii ani de viata.
Daca ti fi pusi in situatia de a vi se solicita sa raspundeti la urmatoarele intrebari:
- cine se ocupa mai mult de educatia copilului?
-cat timp stati d-voastra cu copilul pe zi?
-cat timp ii alocati efectiv lui?
-stiti ce pasiuni are?
-stiti ce-l intristeaza cel mai mult?
-dar ce-l bucura?
-ii cunoasteti grupul de prieteni?
-cat timp aloca prietenilor?
-cat timp aloca tv-ului, calculatorului, jocurilor, jucariilor?
-va deranjeaza daca tace, se agita, tace, striga, va intreaba, plange, se alinta?
-cum va comportati cum greseste?
-il certati: mereu, rar, deloc, cand e necesar?
-il pedepsiti? daca da, cum?
- copilul d-voastra va minte?
-va bucurati impreuna cu copilul d-voastra?
-in ce consta timpul alocat lui?
Sa presupunem ca ati raspuns la aceste intrebari sincer. Va place rezultatul?
Daca raspunsul este da, va felicit si nu pot decat sa va spun sa o tineti tot asa si pe mai departe.
In schimb, daca raspunsul nu va place, e un semn de alarma. Sta in puterea d-voastra sa schimbati lucrurile.
COPILUL D-VOASTRA MERITA!
NU UITATI CA TOTI AM FOST COPII!

vineri, 5 februarie 2010

Televizionarea si creierul!

Televizionarea este o activitate cu totul improprie functionarii si dezvoltarii creierului. Se pare ca mintea umana se adapteaza doar partial acestui tip de comunicare, si aceasta cu riscuri mari pentru sanatatea cortexului. Cand vizionarea intensa se desfasoara de la varste fragede(2-5 ani si mai tarziu 5-14 ani)perioade in care, creierul copilului se dezvolta si se structureaza, aceasta activitate poate cauza o anumita atrofiere corticala, o dezvoltare insuficienta a unor arii neuronale si aceasta atat prin privarea de stimuli necesari varstei, cat si prin presiunea inhibanta pe care vizionarea o exercita, spre exemplu asupra functionarii emisferei stangi. Copiii, tinerii si adultii la care s-a manifestat acest fenomen risca sa nu-si mai poata dezvolta vreodata creierul corespunzator, adica vor fi lipsiti de anumite abilitati mentale, de care un creier sanatos dispune in mod normal.Copiii devin cu usurinta victimele fortei hipnotice pe care o exercita televiziunea. Ca parinti si bunici, trebuie sa intelegem ca exemplul personal este cel mai important in educatia celor mici. Daca noi vom petrece cea mai mare parte a timpului nostru liber in fata televizorului, va fi greu sa-i impiedicam pe copii sa faca acelasi lucru.Mai curand ar trebui sa ne facem timp pentru a-l dedica lor, caci numai asa le vom putea asigura o dezvoltare mentala normala. Ceea ce face copilul in fiecare zi, modul in care gandeste, felul in care comunica, ceea ce invata, stimulii care ii atrag atentia, toate acestea au puterea de a-i modifica structura creierului. Nu numai ca schimba modul in care creierul este folosit, dar cauzeaza, de asemenea, si modificari structurale in sistemele traseelor neuronale. Abilitatile mentale care raman nefolosite de-a lungul vizionarii isi vor pierde, in timp, potentialitatea. Cortexul prefrontal este partea creierului cea mai puternic afectata in urma vizionarii. Abilitatile mentale superioare procesate in aceasta zona raman nedezvoltate normal la copii crescuti cu mult televizor si calculator. Altfel spus, sunt afectate: atentia, motivatia, controlul comportamentelor si al emotiilor, planificarea, controlul instinctelor, al hranirii, al agresivitatii, al sexualitatii, initiativa, deciziile, curiozitatea, discernamantul, prevederea, creativitatea.
CONSECINTELE - deficiente de invatare, probleme de atentie, cu sau fara hiperactivitate, ADHD, tulburari de limbaj scris, citit vorbit, apatie si dezinteres pentru lectura, citit, pasivitate mentala, izolare sociala, tulburari de somn, cresterea gradului de agresivitate, impulsivitate, afectarea capacitatii de memorare, imaginatiei, vointei, motivatiei.

Educarea atentiei

Pentru a li se educa atentia, copiii trebuie atrasi in diferite activitati: ajutor in bucatarie, in gradina, in atelier, etc. Este necesar sa-i invatam pe copiii nostri sa se implice de mici, in mod responsabil, in treburile casei. Aceasta nu neaparat ca ne-ar fi atat de necesar ajutorul lor, ci pentru ca numai asa vor invata ei sa munceasca, sa se descurce singuri, sa lupte pentru atingerea unui scop viitor, in felul acesta isi vor construi retelele neuronale ce raspund de aceste procese. Ei trebuie sustinuti sau chiar constransi intr-o forma anume sa urmareasca lucrarea inceputa pana la finalizarea ei.

Stimularea gandirii

Gandirea, alaturi de controlul constient al actelor psihice si al comportamentului, joaca un rol fundamental in structurarea normala a cortexului prefrontal. este important sa-i invatam pe copii cum sa puna intrebarile corect, cum sa vorbeasca problematizand, sa planifice dinainte, si la modul general cum sa foloseasca, sa interpuna limba (si gandirea asociata)intre impulsurile pe care le au si comportament(in fond, cum sa-si controleze rational impulsivitatea). A gandi, a constientiza ce se intampla in jur, a lupta pentru dezvoltarea forului interior sunt trasaturile fundamentale ale experientei si fiintei umane, ce sunt esentiale pentru dezvoltarea creierului. Lectura poate constitui o insemnata sursa de experienta, un important mijloc pentru largirea ariilor neuronale. Copiii trebuie invatati sa integreze orice initiativa, actiune si comportament intr-un context reflexiv; sa stie de ce vor sa faca un lucru anume, ce efecte poate sa aiba, cum ar trebui sa procedeze, sa-si planifice activitatea, daca este bine sa actioneze, in ce fel si nu nu altfel s.a.m.d.

Rolul parintilor

Parintii joaca un rol deosebit de important, alaturi de toti cei pe care copilul il are drept model, deoarece el isi va insusi, chiar daca in prima faza inconstient, modul in care acestia se relationeaza la lume. atunci cand adultii le arata copiilor, propunandu-se pe ei insisi ca model, cum sa gandeasca inainte de a actiona, cum sa amane rasplata pana la ducerea la bun sfarsit a lucrarii incepute, cum sa foloseasca limbajul ca pe un mijloc ideal in procesul de gandire si planificare, ofera cadru fundamental de exersare a functiilor creierului executiv(cortexul prefrontal).