INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Inteligența emoțională este capacitatea omului de a conștientiza și de a gestiona propriile emoții și sentimente, precum și capacitatea de a empatiza și a relaționa neproblematic cu ceilalți astfel încât persoana în cauză să realizeze performanțe deosebite și să aibă o viață profesională, socială și personală plină de succese și împliniri însoțită de satisfacții și bucurii.
Aceasta permite oamenilor să nu-și nege trăirile, să se implice activ și să-și îndeplinească propriile scopuri fără consum inutil de energie psihică.
De exemplu, cei care au un coeficient ridicat al inteligenței emoționale, în situații stresante speculează cauzele și nu se lasă copleșiți de efectele negative ale acestora. Ei sunt capabili să comunice propriile emoții, sentimente, diminuându-se astfel posibilitatea apariției simptomelor psihosomatice ca rezultat al evenimentelor tensionate, conflictuale.
Daniel Goleman afirmă că inteligența emoțională este la fel de puternică, uneori de două ori mai puternică decât coeficientul de inteligență. De fapt, coeficientul inteligenței emoționale este cel mai bun predictor al succesului în viață. Diferența între un individ cu QI mare care se integrează cu dificultate în viața socio-profesională și unul cu un QI modest, care se descurcă surprinzător de bine este dată de inteligența emoțională, care include autocontrolul, perseverența, capacitatea de automotivare. Toate aceste caracteristici le pot fi insuflate copiilor, pentru a avea o șansă în plus în viață, independent de potențialul intelectual primit pe linie genetică.
La nivel mondial se înregistrează o creștere a problemelor emoționale ale copiilor în comparație cu generațiile anterioare. Aceștia sunt mai emotivi, deprimați, anxioși, instabili, agresivi. De aceea nu ar trebui ignorată educarea inteligenței emoționale a copilului.
Nu este suficientă numai stimularea cognitivă a capacităților intelectuale în școală, ci și a celor emoțional afective.
E moțiile sunt universale, se manifestă devreme în copilărie, în anumite secvențe ale dezvoltării și au valoare adaptativă determinantă.
Putem afirma în acest sens că emoțiile pozitive, sintetizate în sentimentul dragostei, devin poarta de intrare în umanitate și normalitate mentală.
Studiile arată că emoțiile se vehiculează, se comunică, se împărtășesc, în primul rând prin comportamentul nonverbal. Acest aspect este specific copilului mic, a cărui funcționare este dominată de emisfera dreaptă a creierului, dar reapare dominant la adult în cazul situațiilor traumatice. Mesajul emoțional se transmite prin expresia facială, fixarea cu ochii, tonul vocii, gesturile corpului, precum și prin durata unui răspuns și intensitatea lui.
În interacțiunea cu ceilalți, emoțiile au o funcție de diferențiere a individului, dar și de integrare cu ceilalți. Examinând emoțoiile, observăm că ele asigură integrarea atât la nivelul proceselor mentale ale individului, cât și în comunicarea interpersonală.
Crearea atașamentului nu este posibilă decât prin realizarea integrării, a rezonanței, a comunicării emoționale dintre copil și părinte. Tipul atașamentului diferă în funcție de stările psihice și comunicarea emoțională împărtășite de cei doi parteneri. Pe de altă parte, atașamentul va pune bazele stării de bine, de confort a individului în lume, precum și a rezilienței lui la situații de stres și suferință psihică. În funcționarea umană emoțiile și afectele dețin un rol central și reprezintă un ghid în înțelegerea sinelui. Afectele sunt stări complexe, îmbinând elementele perceptiv motrice cu trăiri plăcute sau neplăcute. Ele își au originea în biologia organismului, dar includ elemente cognitive și dau o măsură a lucrurilor pentru individ. Funcționează atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient. Cel mai important lucru este însă faptul că ele organizează și reglează funcționarea psihică și a comportamentului individului.
Partea afectivă a personalității umane este culoarea de bază a vieții. Emoțiile sunt contagioase, sunt între creiere. Dacă într-un grup de copii începe să țipe unul dintre ei, vor țipa toți.
Exisă o rezonanță emoțională care face posibilă sincronia în interacțiunea adultului cu copilul pe care îl îngrijește. Această rezonanță emoțională asigură și integrarea socială cu ceilalți, funcționarea în rețeaua socială a individului/ copilului.
Din primele luni de viață copilul are așteptări și comportamente diferite față de diverșii membri ai familiei, în funcție de modul lor de interacțiune cu el.
Rezonanța emoțională este ceea ce numim empatie, fiind condiția necesară a comunicării emoționale. Empatia este abilitatea ce trebuie folosită pentru a ne ajuta copiii să dezvolte maturitate emoțională. Dacă un părinte manifestă ostilitate și agresivitate față de copil, când devine adult, acesta re șanse foarte reduse de a evita dezvoltarea depresiei.
Tot ceea ce învață pe plan social, având ca scop integrarea cu ceilalți, în lumea socială este însoțit de control emoțional. În timp, societatea îl învață pe om cum și când să-și exprime și să-și controleze emoțiile ( nu râzi în biserică, nu lovești, ci spui că nu-ți convine, că ești furios, râzi la teatru).
Emoțiile sunt un bun indicator al dezvoltării sănătoase, fiind în același timp, și un element de bază în orice intervenție cu copilul sau cu adultul cu probleme de ordin psihosocial.
De o importanță crucială pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului este priceperea părinților de a-l asigura că este iubit, acceptat. Părinții dezinteresați, care nu îngrijesc și nu mângâie copilul, ca și cei prea indulgenți, ce nu impun limite, nu interacționează sănătos și nu vor asigura dezvoltarea normală, ceea ce va fi evident deja în jurul vârstei de 5 ani.
Părinții abuzivi au copii cu probleme de relaționare cu colegii de aceeași vârstă.
Părinții care nu limitează comportamentul copilului vor avea un copil necontrolat și cu tendințe schizoide, ce nu va fi capabil să intre în relație și să țină seama de ceilalți.
Părinții care nu vor lăuda și aprecia copilul vor avea un copil cu tendințe de izolare socială, timid.
Copiii sunt oglinda vie a abilităților parentale ale celui/ celor cae i-a / i-au îngrijit. Copilul ignorat sau abuzat reprezintă riscul de a prezenta tulburări de dezvoltare. Copiii care au părinți incapabili de a intra in rezonanță cu ei vor fi nefericiți, iar mai târziu, ca adulți riscă să dezvolte o boală mentală.
Cercetătorii au descoperit că dacă temperamentul uni copil diferă foarte mult de acela al părinților săi, nivelul de stres crește și starea conflictuală se accentuează în familia respectivă. Cu cât copilul își va petrece mai mult timp sub influența emoțiilor negative, cu atât riscul de a crește cu diferite tulburări de dezvoltare este mai mare.
Cercetările arată că un copil care a trăit primii ani de viață într-o atmosferă de emoții pozitive are toate șansele să devină un individ fericit și valoros al comunității.