INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Inteligența emoțională este capacitatea omului de a conștientiza și de a gestiona propriile emoții și sentimente, precum și capacitatea de a empatiza și a relaționa neproblematic cu ceilalți astfel încât persoana în cauză să realizeze performanțe deosebite și să aibă o viață profesională, socială și personală plină de succese și împliniri însoțită de satisfacții și bucurii.
Aceasta permite oamenilor să nu-și nege trăirile, să se implice activ și să-și îndeplinească propriile scopuri fără consum inutil de energie psihică.
De exemplu, cei care au un coeficient ridicat al inteligenței emoționale, în situații stresante speculează cauzele și nu se lasă copleșiți de efectele negative ale acestora. Ei sunt capabili să comunice propriile emoții, sentimente, diminuându-se astfel posibilitatea apariției simptomelor psihosomatice ca rezultat al evenimentelor tensionate, conflictuale.
Daniel Goleman afirmă că inteligența emoțională este la fel de puternică, uneori de două ori mai puternică decât coeficientul de inteligență. De fapt, coeficientul inteligenței emoționale este cel mai bun predictor al succesului în viață. Diferența între un individ cu QI mare care se integrează cu dificultate în viața socio-profesională și unul cu un QI modest, care se descurcă surprinzător de bine este dată de inteligența emoțională, care include autocontrolul, perseverența, capacitatea de automotivare. Toate aceste caracteristici le pot fi insuflate copiilor, pentru a avea o șansă în plus în viață, independent de potențialul intelectual primit pe linie genetică.
La nivel mondial se înregistrează o creștere a problemelor emoționale ale copiilor în comparație cu generațiile anterioare. Aceștia sunt mai emotivi, deprimați, anxioși, instabili, agresivi. De aceea nu ar trebui ignorată educarea inteligenței emoționale a copilului.
Nu este suficientă numai stimularea cognitivă a capacităților intelectuale în școală, ci și a celor emoțional afective.
E moțiile sunt universale, se manifestă devreme în copilărie, în anumite secvențe ale dezvoltării și au valoare adaptativă determinantă.
Putem afirma în acest sens că emoțiile pozitive, sintetizate în sentimentul dragostei, devin poarta de intrare în umanitate și normalitate mentală.
Studiile arată că emoțiile se vehiculează, se comunică, se împărtășesc, în primul rând prin comportamentul nonverbal. Acest aspect este specific copilului mic, a cărui funcționare este dominată de emisfera dreaptă a creierului, dar reapare dominant la adult în cazul situațiilor traumatice. Mesajul emoțional se transmite prin expresia facială, fixarea cu ochii, tonul vocii, gesturile corpului, precum și prin durata unui răspuns și intensitatea lui.
În interacțiunea cu ceilalți, emoțiile au o funcție de diferențiere a individului, dar și de integrare cu ceilalți. Examinând emoțoiile, observăm că ele asigură integrarea atât la nivelul proceselor mentale ale individului, cât și în comunicarea interpersonală.
Crearea atașamentului nu este posibilă decât prin realizarea integrării, a rezonanței, a comunicării emoționale dintre copil și părinte. Tipul atașamentului diferă în funcție de stările psihice și comunicarea emoțională împărtășite de cei doi parteneri. Pe de altă parte, atașamentul va pune bazele stării de bine, de confort a individului în lume, precum și a rezilienței lui la situații de stres și suferință psihică. În funcționarea umană emoțiile și afectele dețin un rol central și reprezintă un ghid în înțelegerea sinelui. Afectele sunt stări complexe, îmbinând elementele perceptiv motrice cu trăiri plăcute sau neplăcute. Ele își au originea în biologia organismului, dar includ elemente cognitive și dau o măsură a lucrurilor pentru individ. Funcționează atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient. Cel mai important lucru este însă faptul că ele organizează și reglează funcționarea psihică și a comportamentului individului.
Partea afectivă a personalității umane este culoarea de bază a vieții. Emoțiile sunt contagioase, sunt între creiere. Dacă într-un grup de copii începe să țipe unul dintre ei, vor țipa toți.
Exisă o rezonanță emoțională care face posibilă sincronia în interacțiunea adultului cu copilul pe care îl îngrijește. Această rezonanță emoțională asigură și integrarea socială cu ceilalți, funcționarea în rețeaua socială a individului/ copilului.
Din primele luni de viață copilul are așteptări și comportamente diferite față de diverșii membri ai familiei, în funcție de modul lor de interacțiune cu el.
Rezonanța emoțională este ceea ce numim empatie, fiind condiția necesară a comunicării emoționale. Empatia este abilitatea ce trebuie folosită pentru a ne ajuta copiii să dezvolte maturitate emoțională. Dacă un părinte manifestă ostilitate și agresivitate față de copil, când devine adult, acesta re șanse foarte reduse de a evita dezvoltarea depresiei.
Tot ceea ce învață pe plan social, având ca scop integrarea cu ceilalți, în lumea socială este însoțit de control emoțional. În timp, societatea îl învață pe om cum și când să-și exprime și să-și controleze emoțiile ( nu râzi în biserică, nu lovești, ci spui că nu-ți convine, că ești furios, râzi la teatru).
Emoțiile sunt un bun indicator al dezvoltării sănătoase, fiind în același timp, și un element de bază în orice intervenție cu copilul sau cu adultul cu probleme de ordin psihosocial.
De o importanță crucială pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului este priceperea părinților de a-l asigura că este iubit, acceptat. Părinții dezinteresați, care nu îngrijesc și nu mângâie copilul, ca și cei prea indulgenți, ce nu impun limite, nu interacționează sănătos și nu vor asigura dezvoltarea normală, ceea ce va fi evident deja în jurul vârstei de 5 ani.
Părinții abuzivi au copii cu probleme de relaționare cu colegii de aceeași vârstă.
Părinții care nu limitează comportamentul copilului vor avea un copil necontrolat și cu tendințe schizoide, ce nu va fi capabil să intre în relație și să țină seama de ceilalți.
Părinții care nu vor lăuda și aprecia copilul vor avea un copil cu tendințe de izolare socială, timid.
Copiii sunt oglinda vie a abilităților parentale ale celui/ celor cae i-a / i-au îngrijit. Copilul ignorat sau abuzat reprezintă riscul de a prezenta tulburări de dezvoltare. Copiii care au părinți incapabili de a intra in rezonanță cu ei vor fi nefericiți, iar mai târziu, ca adulți riscă să dezvolte o boală mentală.
Cercetătorii au descoperit că dacă temperamentul uni copil diferă foarte mult de acela al părinților săi, nivelul de stres crește și starea conflictuală se accentuează în familia respectivă. Cu cât copilul își va petrece mai mult timp sub influența emoțiilor negative, cu atât riscul de a crește cu diferite tulburări de dezvoltare este mai mare.
Cercetările arată că un copil care a trăit primii ani de viață într-o atmosferă de emoții pozitive are toate șansele să devină un individ fericit și valoros al comunității.

IMPORTANȚA INTERVENȚIEI TIMPURII ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI ȘI VIITORII ȘCOLARI

Formarea deprinderilor de a pronunţa corect sunetele şi mai apoi de integrare a acestora în cuvinte este condiţionată de percepţia auditivă, aceasta însemnând discriminarea si memoria auditivă, dezvoltarea motorie a aparatului fono-articulator, capacitatea cognitivă a copilului, capacitatea de diferenţiere a sunetelor şi de asimilare a limbajului.
Copiii sunt foate diferiţi, chiar dacă au anumite caracteristici comune, nu se poate scrie o reţetă universal - valabilă, dar se pot adapta o serie de exerciţii care să faciliteze transferul de informaţii, cooperarea, adaptarea, să dezvolte atentia. Tulburările de auz fonematic sunt prezente atât la copiii care întâmpină dificultăţi de comunicare, de învăţare, cât şi la cei ale căror dificultăţi derivă din alte afecţiuni asociate, aceştia nefiind capabili să diferenţieze sunete sau secvenţe de sunete utilizându-le incorect în cuvinte nepotrivite uneori cu contextul.
Tulburările auzului fonematic sunt foarte variate, manifestăndu-se în mod diferit, astfel:
• discriminarea auditivă a fonemelor şi manipularea silabelor se realizează cu dificultate;
• poziţia fonemelor şi silabelor în cuvânt nu este recunoscută;
• un copil cu o memorie auditivă foarte bună poate să reproducă serii de 8-10 sunete, aceste serii cuprinzînd consoane surde şi sonore (p-b, t-d, v-f, etc,) poziţionate la poluri opuse care pot fi diferenţiate relativ uşor, dar acelaşi copil nu poate distinge aceste perechi de consoane dacă ele se găsesc în poziție alăturată;
• datorită unor dificultăţi cognitive şi de asimilare, unii copii pot recunoaşte simbolurile dar nu pot face corespondenta dintre acestea şi sunete;
• pronunțarea cu dificultate a diftongilor sau triftongilor datorită calității auzului fonematic;
• în limbajul verbal atât sunetele cu punct de articulare apropiat cât si cele surde față de cele sonore integrate în cuvinte, pot fi înlocuite sau omise.
De exemplu:
-t înlocuit de c „tata-caca”, "cartof-taltof"
-d înlocuit de g „da-ga”, „Dana-Gana”, „dudă-guă”;
-r înlocuit cu l „cremă-clemă”, „râmă-lâmă”;
-ş înlocuit cu s „şoc-soc”, „coş-cos”, „puşcă-puscă”;
-l omis sau înlocuit cu î „castel- casteâ”, „copilul-copiuâ”, „plantă-paantă”,etc.; sunetului dublu t „taută acesta înlocuind c în cuvântul „caută” cu sunetul nou.
Uneori în etapa de automatizare apare fenomenul înlocuirii sunetului dublu „t”- „taută”, primul „t” înlocuind „c” în cuvântul „caută”, cu sunetul nou însusit „c”astfel, cuvântul va avea o nouă formă „caucă”, însă, prin exercitiu copilul se va deprinde cu forma corectă a cuvântului.
Pentru copiii ce întâmpină astfel de dificultăți se realizează programe ce au ca scop formarea deprinderilor fonematice. Acestea conțin exerciții şi jocuri menite să amelioreze sau să rezolve problemele logopaților cu întârziere în dezvoltare, spre exemplu, care le îngrădesc perspectiva unui nivel normal de dezvoltare la limbajului.
 Se poate începe cu exerciţii de diferenţiere a sunetelor şi identificarea sursei lor sonore: instrumente muzicale, diverse obiecte din metal ( monede, linguri, clopoţei) cutii, sticlă, lemn, hârtie, cartoane, etc. Exerciţiul vizează stimularea auzului şi captarea atenției;
 Consolidarea sunetelor existente în limbajul copilului prin exercitii în cadrul cărora se vor găsi onomatopee pentru cuvintele cu o semnificatie cunoscută acestuia, alegându-se materiale din mediul familial copilului;
• Pentru sunetul a – „copilul la doctor”, „culcăm păpușa”;
• Pentru sunetul e – „oile la stână”, „caprele behăie”;
• Pentru sunetul i – „căluţul nărăvaş”, „fierbem ceaiul”;
• Pentru sunetul o – „supărarea mamei”, „exclamăm”;
• Pentru sunetul u – „urletul lupului”, „trenul în gară”, astfel de exemple se pot găsi pentru fiecare sunet al limbii.
• Exersarea pronunţiei se face prin utilizarea onomatopeelor ce reprezintă graiul animalelor: cri-cri- cri, cot-cot-dac, ham-ham-ham, miau-miau-miau, me-me-me, iha-iha, iho-iho, cucurigu, ga-ga-ga, guiţ-guiţ, mac-mac-mac, chiţ-chiţ, clu-clu-clu, etc.
 Se vor corecta sunete noi, antrenând musculatura aparatului fono articulator pentru sunetele vizate, se impostează şi se exersează sunetele în silabe, apoi în cuvinte. Pentru automatizare se recomandă exerciţiile verbale şi frământările de limbă, care se pot exersa individual sau în grupuri mici , acestea conținând sunetele noi însușite. Traseul corectării se va face în paşi mici, prin imitaţie, în cazul în care logopatul nu răspunde terapiei centrate pe lucru în oglindă.
Exemplu: „Cum e corect” – „laţă sau raţă”, „iepulaşi sau iepuraţi”, „male sau mare”, „cleion sau creion”, „boască sau broască”, „covig sau covrig”, „cocostuc sau cocostârc”, „libie sau lipie”,etc.;
 Se vor emite silabe duble ce cuprind două semne distincte: „baba”, „Bubu”, „mama”, „tata”, „Titi”, „dada”, „Dodo„, „cucu”,, etc. Cerem copilului să repete ce cuvânt aude.
 Se vor pronunţa cuvinte, apoi serii de cuvinte scurte, ritmice care cuprind perechile de sunete ce creează confuzie;
 Grupurile de două sau trei vocale alăturate vor fi pronunţate în cuvinte, care ulterior vor intra în alcătuirea unor versuri cu rimă;
Exercițiile de diferenţiere a perechilor de sunete se vor face gradual, în functie de particularitățile şi potenţialul fiecărui copil. Acestea fac parte dintr-o etapă de învăţare a limbajului, etapa fonematică, acesteia urmându-i alte două etape ce urmăresc pe deoparte dezvoltarea vocabularului în alcătuirea căruia intră în primul rând cuvintele uzuale şi câmpul lor lexical şi pe de altă parte se urmăreste integrarea cuvintelor în propoziţii simple şi mai apoi dezvoltate. Activitătile vor fi desfăşurate în echipă(logoped, educator, părinte) pentru a determina un progres în ceea ce privește vorbirea copilului.

Etichetarea, bariera in calea comunicarii

Abilităţile de comunicare sunt o dovadă a respectului reciproc. În mod ideal, fiecare persoană ar trebui să fie capabilă să asculte o altă persoană şi să demonstreze că înţelege ceea ce vrea să transmită celălalt. Ar trebui ca fiecare să se respecte pe sine, aceasta însemnând că poate să exprime sau să transmită propriile interese, fără să fie agresiv.
Pentru a avea o comunicare eficientă, fiecare persoană trebuie să dea şi să primească ceva din conversaţie. Orice element care blochează o astfel de comunicare eficientă este o barieră de comunicare.
La nivelul procesului de comunicare, barierele pot fi încadrate în una din următoarele categorii:
- „judecarea” celuilalt;
- oferirea rapidă de soluţii;
- lipsa de interes pentru nevoile şi preocupările celeilalte persoane.
Barierele pot apărea şi la nivel mental, luând astfel forma de stereotipuri şi prejudecăţi. Aceasta, duce la faptul că, oamenii pornind de la aceste prejudecăţi, nu mai ascultă mesajul primit sau selectează din mesaj doar ceea ce se potriveşte ideii pe care o au în minte.
Privirea critică, etichetarea („eşti distrat şi dezordonat”), diagnosticarea(„spui asta numai pentru că te simţi vinovat”), toate acestea evaluează şi propun judecăţi de valoare asupra persoanei cu care se comunică, şi de aceea impun punctul de vedere al vorbitorului. Cealaltă persoană se va simţi nesigură, neînţeleasă, reacţionând într-o manieră defensivă aceasta ducând la piedici în comunicarea reală şi eficientă.
Imperativele( „ fugi şi rezolvă acum problema”), ameninţarea ( „dacă nu eşti de acord cu aceste condiţii, nu vei merge în excursie”), moralizarea ( „ar trebui să-ţi ceri scuze de la ea”), chestionarea excesivă(„când şi cum s-a întâmplat?”), oferirea de sfaturi(„dacă aş fi în locul tău, asta aş face…”), toate acestea sunt încercări de rezolvare a problemelor celeilalte persoane. Sunt în diferite moduri directive, manipulative sau coercitive. Chiar dacă sunt cu bune intenţii, soluţia este adesea oferită fără o înţelegere adecvată a problemei.
Oamenii numesc fiecare comportament sau calitate prin cuvinte. Ca urmare a acestui proces, ei pun de fapt o etichetă; spre exemplu "deștept", "încăpățânat", "harnic" etc. De obicei, persoanele care au o anumită autoritate emit aceste etichete, părintele, cadrul didactic, iar prin repetare ea se fixează, este preluată și de alte persoane, uneori chiar și de către persoana etichetată. Astfel, unii oameni pot să accepte eticheta, să o adopte și să considere că ea îi caracterizează.
Ca urmare a etichetării, oamenii au anumite așteptări în privința comportamentului individului, astfel încât o persoană va fi influențată pe parcursul vieții ei de sensul și așteptările atașate acestei etichete.

Acesta este copilul meu!

Intr-o societate responsabila si protectoare, parintii au un rol activ in educatie. Ei sunt recunoscuti ca primul educator al copilului cu rol major in dezvoltarea psihica si sociala a acestuia. Arta educatiei consta in a nu impune cerintele necesare cu forta, ci in a-i explica copilului necesitatea lor, si in a-i da copilului libertatea de a alege din mai multe variante. Parerile lui trebuie acceptate si analizate. Daca parintii dau dovada de intelegere, incurajeaza copilul cu afectiune, ii atribuie progresiv independenta, vor constata ca el va accepta cu usurinta cerintele impuse de parinti si de educatori. Ambitiile parintilor pentru copilul lor trebuie sa fie in limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decat ii permit capacitatile lui intelectuale. Solocitarile la care el nu face fata ii dau un sentiment de insecuritate. Criticile aspre, impunerile nejustificate, badjocura, comparatiile defavorabile nu-l stimuleaza pe copil in a se comporta mai bine, in a fi mai bun sau a invata mai mult. Trebuie cultivat la copil bucuria de a invata, de a descoperi, de a crea. Aceste trasaturi exista in el, si le exerseaza din primii ani de viata.
Daca ti fi pusi in situatia de a vi se solicita sa raspundeti la urmatoarele intrebari:
- cine se ocupa mai mult de educatia copilului?
-cat timp stati d-voastra cu copilul pe zi?
-cat timp ii alocati efectiv lui?
-stiti ce pasiuni are?
-stiti ce-l intristeaza cel mai mult?
-dar ce-l bucura?
-ii cunoasteti grupul de prieteni?
-cat timp aloca prietenilor?
-cat timp aloca tv-ului, calculatorului, jocurilor, jucariilor?
-va deranjeaza daca tace, se agita, tace, striga, va intreaba, plange, se alinta?
-cum va comportati cum greseste?
-il certati: mereu, rar, deloc, cand e necesar?
-il pedepsiti? daca da, cum?
- copilul d-voastra va minte?
-va bucurati impreuna cu copilul d-voastra?
-in ce consta timpul alocat lui?
Sa presupunem ca ati raspuns la aceste intrebari sincer. Va place rezultatul?
Daca raspunsul este da, va felicit si nu pot decat sa va spun sa o tineti tot asa si pe mai departe.
In schimb, daca raspunsul nu va place, e un semn de alarma. Sta in puterea d-voastra sa schimbati lucrurile.
COPILUL D-VOASTRA MERITA!
NU UITATI CA TOTI AM FOST COPII!