Evoluţia tulburărilor hiperchinetice

Vârsta sugarului şi copilăria timpurie. Copiii mici care au caracteristici temperamentale atipice, un nivel crescut de activitate, probleme de somn, dificultăţi de nutriţie şi o stare de iritabilitate prezintă un risc mai crescut de a dezvolta tulburare hiperchinetică. Aceasta se întâmplă în special atunci când persoana care se ocupă de copil nu reuşeşte să depăşească neajunsurile determinate de temperamentul nefavorabil al acestuia şi când au loc interacţiuni tensionate, negative între părinţi şi copil. Majoritatea copiilor hiperchinetici se evidenţiază prin hiperactivitate, un registru atenţional redus şi printr-un comportament de tip opozant de la vârsta de trei ani. Nu este uşor de stabilit însă pragul dintre acestea şi registrul atenţional, agitaţia motrică corespunzătoare vârstei, mulţi dintre copiii agitaţi de trei ani nu dezvoltă ulterior o tulburare hiperchinetică. Frecvent sunt asociate şi întârzieri în dezvoltarea motrică, cea a limbajului şi a percepţiei vizuale.
Vârsta preşcolară. La copiii de vârstă preşcolară şi de grădiniţă cele mai clare semne sunt agitaţia motorie şi un neastâmpăr exagerat. Stabilitatea relativ mare a simptomelor începând cu vârsta preşcolară şi până la vârsta şcolară mică a fost evidenţiată de mai multe studii. Aproximativ jumătate dintre copiii ce se diferenţiază printr-un comportament atipic la trei ani continuă să prezinte şi la şase ani caracteristici hiperchinetice. Spre deosebire de copiii ale căror tulburări hiperchinetice se atenuează în următorii ani, alţi copii prezintă la vârsta de trei ani hiperactivitate şi deficite de atenţie mai accentuate, un grad mai înalt de agresivitate şi o rată crescută a interacţiunilor negative cu părinţii.
Vârsta şcolară mică. Odată cu debutul şcolii, problemele copiilor hiperchinetici sporesc în mod brusc, deoarece sunt confruntaţi cu solicitări cărora nu le pot face faţă. Cele mai mari probleme din perioada şcolii primare sunt legate de atenţie, comportamentul de tip opozant, precum şi de hiperactivitatea motrică, în special în clasă în timpul predarii. În această etapă apar frecvent şi tulburări de relaţionare cu cei de aceeaşi vârstă, deficite de randament şcolar, paternuri comportamentale antisociale(minciună, furt), crize de furie și o stimă de sine scăzută. Aici, stabilitatea tulburării este de 60 până la 70%.
Adolescenţa. Mulţi dintre copiii cu tulburări hiperchinetice manifestă şi în adolescenţă simptomele principale de hiperactivitate, deficite atenţionale şi impulsivitate, cu toate că apare în general o diminuare a agitației motrice, în timp ce problemele atenţionale continuă să persiste.
Vârsta adultă. Problemele comportamentale descrise se pot prelungi până la vârsta adultă. Majoritatea cercetărilor ulterioare realizate pe adulţii care în copilărie fuseseră diagnosticaţi cu tulburare hiperchinetică, au pus în evidenţă deficite la nivelul relaţionării sociale, a sănătăţii psihice şi la nivelul statusului ocupaţional. Apare şi un risc crescut de dezvoltare a tulburării de personalitate de tip antisocial, precum şi a abuzului de alcool şi droguri, dezvoltarea unor tulburări de relaţionare.
Din fericire nu aceasta este evoluţia tuturor copiilor cu tulburări hiperchinetice. Studii longitudinale au reuşit să selecteze diverşi factori de risc aflaţi în corespondenţă cu evoluţia nefavorabilă a simptomaticii.
Printre aceştia se numără în special nivelul scăzut de inteligenţă, comportamentul de tip agresiv şi opozant în copilărie, relaţii deficitare cu cei de aceeaşi vârstă, instabilitatea emoţională frecvenţa de apariţie a tulburărilor psihice la părinţi.