INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Inteligența emoțională este capacitatea omului de a conștientiza și de a gestiona propriile emoții și sentimente, precum și capacitatea de a empatiza și a relaționa neproblematic cu ceilalți astfel încât persoana în cauză să realizeze performanțe deosebite și să aibă o viață profesională, socială și personală plină de succese și împliniri însoțită de satisfacții și bucurii.
Aceasta permite oamenilor să nu-și nege trăirile, să se implice activ și să-și îndeplinească propriile scopuri fără consum inutil de energie psihică.
De exemplu, cei care au un coeficient ridicat al inteligenței emoționale, în situații stresante speculează cauzele și nu se lasă copleșiți de efectele negative ale acestora. Ei sunt capabili să comunice propriile emoții, sentimente, diminuându-se astfel posibilitatea apariției simptomelor psihosomatice ca rezultat al evenimentelor tensionate, conflictuale.
Daniel Goleman afirmă că inteligența emoțională este la fel de puternică, uneori de două ori mai puternică decât coeficientul de inteligență. De fapt, coeficientul inteligenței emoționale este cel mai bun predictor al succesului în viață. Diferența între un individ cu QI mare care se integrează cu dificultate în viața socio-profesională și unul cu un QI modest, care se descurcă surprinzător de bine este dată de inteligența emoțională, care include autocontrolul, perseverența, capacitatea de automotivare. Toate aceste caracteristici le pot fi insuflate copiilor, pentru a avea o șansă în plus în viață, independent de potențialul intelectual primit pe linie genetică.
La nivel mondial se înregistrează o creștere a problemelor emoționale ale copiilor în comparație cu generațiile anterioare. Aceștia sunt mai emotivi, deprimați, anxioși, instabili, agresivi. De aceea nu ar trebui ignorată educarea inteligenței emoționale a copilului.
Nu este suficientă numai stimularea cognitivă a capacităților intelectuale în școală, ci și a celor emoțional afective.
E moțiile sunt universale, se manifestă devreme în copilărie, în anumite secvențe ale dezvoltării și au valoare adaptativă determinantă.
Putem afirma în acest sens că emoțiile pozitive, sintetizate în sentimentul dragostei, devin poarta de intrare în umanitate și normalitate mentală.
Studiile arată că emoțiile se vehiculează, se comunică, se împărtășesc, în primul rând prin comportamentul nonverbal. Acest aspect este specific copilului mic, a cărui funcționare este dominată de emisfera dreaptă a creierului, dar reapare dominant la adult în cazul situațiilor traumatice. Mesajul emoțional se transmite prin expresia facială, fixarea cu ochii, tonul vocii, gesturile corpului, precum și prin durata unui răspuns și intensitatea lui.
În interacțiunea cu ceilalți, emoțiile au o funcție de diferențiere a individului, dar și de integrare cu ceilalți. Examinând emoțoiile, observăm că ele asigură integrarea atât la nivelul proceselor mentale ale individului, cât și în comunicarea interpersonală.
Crearea atașamentului nu este posibilă decât prin realizarea integrării, a rezonanței, a comunicării emoționale dintre copil și părinte. Tipul atașamentului diferă în funcție de stările psihice și comunicarea emoțională împărtășite de cei doi parteneri. Pe de altă parte, atașamentul va pune bazele stării de bine, de confort a individului în lume, precum și a rezilienței lui la situații de stres și suferință psihică. În funcționarea umană emoțiile și afectele dețin un rol central și reprezintă un ghid în înțelegerea sinelui. Afectele sunt stări complexe, îmbinând elementele perceptiv motrice cu trăiri plăcute sau neplăcute. Ele își au originea în biologia organismului, dar includ elemente cognitive și dau o măsură a lucrurilor pentru individ. Funcționează atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient. Cel mai important lucru este însă faptul că ele organizează și reglează funcționarea psihică și a comportamentului individului.
Partea afectivă a personalității umane este culoarea de bază a vieții. Emoțiile sunt contagioase, sunt între creiere. Dacă într-un grup de copii începe să țipe unul dintre ei, vor țipa toți.
Exisă o rezonanță emoțională care face posibilă sincronia în interacțiunea adultului cu copilul pe care îl îngrijește. Această rezonanță emoțională asigură și integrarea socială cu ceilalți, funcționarea în rețeaua socială a individului/ copilului.
Din primele luni de viață copilul are așteptări și comportamente diferite față de diverșii membri ai familiei, în funcție de modul lor de interacțiune cu el.
Rezonanța emoțională este ceea ce numim empatie, fiind condiția necesară a comunicării emoționale. Empatia este abilitatea ce trebuie folosită pentru a ne ajuta copiii să dezvolte maturitate emoțională. Dacă un părinte manifestă ostilitate și agresivitate față de copil, când devine adult, acesta re șanse foarte reduse de a evita dezvoltarea depresiei.
Tot ceea ce învață pe plan social, având ca scop integrarea cu ceilalți, în lumea socială este însoțit de control emoțional. În timp, societatea îl învață pe om cum și când să-și exprime și să-și controleze emoțiile ( nu râzi în biserică, nu lovești, ci spui că nu-ți convine, că ești furios, râzi la teatru).
Emoțiile sunt un bun indicator al dezvoltării sănătoase, fiind în același timp, și un element de bază în orice intervenție cu copilul sau cu adultul cu probleme de ordin psihosocial.
De o importanță crucială pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului este priceperea părinților de a-l asigura că este iubit, acceptat. Părinții dezinteresați, care nu îngrijesc și nu mângâie copilul, ca și cei prea indulgenți, ce nu impun limite, nu interacționează sănătos și nu vor asigura dezvoltarea normală, ceea ce va fi evident deja în jurul vârstei de 5 ani.
Părinții abuzivi au copii cu probleme de relaționare cu colegii de aceeași vârstă.
Părinții care nu limitează comportamentul copilului vor avea un copil necontrolat și cu tendințe schizoide, ce nu va fi capabil să intre în relație și să țină seama de ceilalți.
Părinții care nu vor lăuda și aprecia copilul vor avea un copil cu tendințe de izolare socială, timid.
Copiii sunt oglinda vie a abilităților parentale ale celui/ celor cae i-a / i-au îngrijit. Copilul ignorat sau abuzat reprezintă riscul de a prezenta tulburări de dezvoltare. Copiii care au părinți incapabili de a intra in rezonanță cu ei vor fi nefericiți, iar mai târziu, ca adulți riscă să dezvolte o boală mentală.
Cercetătorii au descoperit că dacă temperamentul uni copil diferă foarte mult de acela al părinților săi, nivelul de stres crește și starea conflictuală se accentuează în familia respectivă. Cu cât copilul își va petrece mai mult timp sub influența emoțiilor negative, cu atât riscul de a crește cu diferite tulburări de dezvoltare este mai mare.
Cercetările arată că un copil care a trăit primii ani de viață într-o atmosferă de emoții pozitive are toate șansele să devină un individ fericit și valoros al comunității.

Semnele predispoziției spre dislexie în perioada preșcolară

Simptomele predispoziției spre dislexie pot fi observate încă din perioada  preșcolară în vorbire, mișcare, orientare în spațiu, atenție, percepție sau memorie. Aceste simptome nu trebuie neglijate, deoarece, cu cât observăm mai repede că unele din capacitățile copilului sunt mai slab dezvoltate și îl supunem unei terapii adecvate, cu atât mai multe rezultate putem obține mai târziu și îi va fi mai ușor copilului la școală.

La un număr mare de copii aceste simptome nu se atenuează de la sine odată cu creșterea copilului, ci pun bazele șirului de eșecuri școlare următoare. Aceste eșecuri pot fi prevenite sau atenuate în mare măsură dacă observăm din timp simptomele, dacă acești copii sunt supuși încă din grădiniță unei terapii adecvate de prevenire a dislexiei. Prin terapie intensivă (3-4 ședințe pe săptămână) în cazul unor tulburări ușoare poate fi prevenită formarea dislexiei, iar în cazurile mai grave simptomele pot fi diminuate.

Dislexia  este o deficiență de învățare frecventă care împiedică  dezvoltarea capacității de a citi. Alte sinonime pentru dislexie sunt : deficiența de citire, incapacitatea de citire.

Cititul nu este un act primordial la om. El trebuie învățat. Persoanele cu dislexie nu au un nivel mai scăzut de inteligență și nu învață mai greu alte lucruri în afară de citit, de fapt majoritatea dislexicilor au o inteligență peste medie. Totuși, incapacitatea de a citi repede sau fluent poate face multe arii de studiu greu de urmat.

Predispoziție spre dislexie pot avea și acei copii în familiile cărora au existat persoane dislexice.

În unele cazuri sunt observabile mai multe simptome, în altele numărul simptomelor este mai mic, dar gravitatea lor este considerabil mai mare.

Existența unora din simptomele enumerate mai jos nu înseamnă neapărat că acel copil va fi cu siguranță dislexic. Aceste simptome sunt semne prevestitoare, care ne atenționează că există șansele de formare a dislexiei.

Pentru ca un copil să învețe repede și cu succes să scrie, să citească și să socotească, are nevoie de o bună capacitate de observare, de atenție, de memorare, de un vocabular bine dezvoltat, de orientare în spațiu, de o bună coordonare a mișcărilor fine, de motivație.

Dislexia nu depinde de nivelul de inteligență. Chiar și un copil cu un nivel de inteligență  ridicat poate avea tulburări de învățare. Explicația acestui lucru este slaba dezvoltare sau tulburarea unor capacități parțiale. Tulburările pot apărea la nivelul dezvoltării slabe a motricității, echilibrului și orientării în spațiu, la nivelul schemei corporale, la nivelul percepției vizuale, auditive și tactile, la nivelul memoriei, precum și din pricina deficienței în prelucrarea secvențială a informației. Nu există doi copii dislexici cu simptome identice, deoarece tulburările capacităților parțiale apar în combinații variate și grade de dezvoltare diferite.

SIMPTOMELE CARE INDICĂ PREDISPOZIȚIA SPRE DISLEXIE ÎN PERIOADA PREȘCOLARĂ ( 5-6 ANI)

Semne care pot fi observate în vorbirea copilului:

-         A început să vorbească mai târziu în comparație cu alți copii.

-         Vocabularul și capacitatea de exprimare s-au dezvoltat  într-un ritm prea lent.

-         Îi creează greutăți pronunția unor cuvinte mai lungi sau necunoscute.

-         Tulburările de pronunție se corectează cu dificultate deși participă regulat la activitățile logopedice.

-         Învață greu cuvinte noi, nume, expresii, iar cuvintele nou învățate nu se integrează în vocabularul activ.

-         Deseori confundă cuvintele asemănătoare.

-         Se exprimă greu, îi lipsește capacitatea de evidențiere a esențialului, de multe ori nu reușește să vorbească coerent despre o anumită temă.

-         Are greutăți în găsirea cuvintelor, uneori își amintește greu chiar și cuvinte simple, utilizate zilnic.

-         Vorbește incorect din punct de vedere gramatical.

-         Deși rezultatul este negativ la testul de audiometrie, pune întrebări repetate de parcă n-ar auzi sau n-ar înțelege ceea ce i se spune.

-         Nu aude dacă un anumit sunet este prezent sau nu într-un cuvânt, are probleme în despărțirea unui cuvânt în părți componente, percepe incorect ordinea sunetelor într-un cuvânt.

-         Nu ascultă cu plăcere povești, nu pune întrebări referitoare la întâmplările din poveste, poate povesti doar foarte puțin despre întâmplările din poveste.

-         Nu are simțul ritmului.

Semne observabile în percepția vizuală a copilului:

-         Observă sau recunoaște greu persoane cunoscute pe stradă, în mulțime, un anumit obiect într-o mulțime de obiecte (exemplu: o jucărie pe raftul de jucării, o haină din dulap).

-         Observă greu o particularitate a unui obiect, are greutăți în distingerea unui fragment dintr-o imagine.

-         Nu observă diferența dintre două obiecte( exemplu: își încalță în mod regulat pantofii invers), nu observă diferența dintre două imagini, în fișele de lucru confundă figurile asemănătoare ca formă.

-         Nu poate realiza după modele date construcții din cuburi.

-         Nu reușește să copieze figuri, nu are o strategie de copiere.

Semne observabile la nivelul motricității generale a copilului:

-         A început să meargă mai târziu în comparație cu alți copii, mișcările au fost mult timp nesigure și necoordonate.

-         Nu s-a târât, nu a mers în” patru labe” sau această perioadă premergătoare mersului a durat foarte puțin.

-         Mișcările sunt nesigure, nu sunt armonice. Este nesigur la mersul pe o linie dreaptă, la trecerea sau săritura peste mici obstacole. Se împiedică ușor, cade, scapă, dărâmă sau răstoarnă obiecte. Nu reușește să execute mișcări mai complexe, îi este greu să se îmbrace singur, să se dezbrace sau să se încalțe. Execută foarte lent aceste activități.

-         Este hiperactiv.( unii dintre copiii cu ADHD pot avea și tulburări de învățare).

-         Simțul echilibrului este slab dezvoltat. Este nesigur, lipsit de curaj pe tobogan și cățărătoarea de pe terenul de joacă, și astfel evită aceste obiecte. Nu poate să stea sau să sară într-un picior. Nu învață sau învață foarte greu mersul pe bicicletă sau trotinetă, mersul cu rolele, să înoate sau să schieze. Urcă sau coboară scările ținându-se de balustradă, urcă sau coboară scările pășind mereu cu același picior.

-         Mișcările mâinii sunt nesigure, nedezvoltate- îi este greu să taie, să îndoaie, să înșire, să lucreze cu plastilina. Mișcările cu direcție prestabilită sunt inexacte ( de exemplu udatul florilor). Este nepriceput în utilizarea cuțitului și a furculiței, a foarfecelor, nu poate, sau își încheie greu hainele, șireturile. Ține creionul incorect, cu mâna încordată, nu îi place să deseneze, să coloreze, să picteze. În cazul în care desenează sau pictează depășește deseori marginea hârtiei sau nu poate acoperi suprafețele necolorate. Îi este greu să utilizele pensula, desenele sunt urâte, dezordonate.

-         Calitatea desenelor este sub nivelul vârstei.

Semne observabile în schema corporală, orientarea spațială a corpului:

-         Lateralitatea nedezvoltată, nu este clar dacă este dreptaci sau stângaci.

-         Există un număr mare de stângaci printre dislexici. Stângăcia în sine nu este un semn sigur de predispoziție spre dislexie. O problemă mai gravă este în cazul lateralității încrucișate, ceea ce înseamnă că nu sunt dominante  ochiul, urechea, mâna, piciorul de pe aceeași parte a corpului. De exemplu sunt dominante : ochiul drept-mâna stângă-piciorul drept-urechea dreaptă.

-         Nu cunoaște denumirea părților corpului, le confundă, nu se orientează corespunzător pe propriul corp.

-         Este nesigur sau se rătăcește și în locuri cunoscute, de exemplu, pe culoarele grădiniței. Uită unde și-a lăsat lucrurile, își pierde deseori obiectele personale(jucării, haine).

-         Confună direcțiile dreapta-stânga, se gândește mult care îi este mâna stângă și cea dreaptă.

-         Nu poate urmări instrucțiunile referitoare la mișcări, nici dacă acestea îi sunt prezentate. La ora de educație fizică nu poate executa corect exercițiile prezentate.

-         Desenează forme, figuri cu capul în jos.

Semne observabile la atenția copilului:

-         Este neatent, nu este capabil de o concentrare îndelungată a atenției, atenția ii este distrasă ușor de zgomote exterioare, deobicei este capabil să-și concentreze atenția asupra unui anumit lucru doar pentru câteva minute.

Semne observabile la procesul de memorare :

-         Nu reține poezii, cântece, le uită ușor. Nu poate memora mai multe instrucțiuni, date, nume, numere de telefon.

-         Își amintește cu greu nume de persoane, de locuri, și deseori confună numele asemănătoare. A învățat încet numele colegilor de grădiniță.

-         Nu poate să redea instrucțiuni formate din mai multe elemente, nu poate executa precis instrucțiunea.

-         Învață greu cuvinte noi, are nevoie de repetări nenumărate pentru a reține cuvintele unei limbi străine.

-         Este slab în jocurile de memorie.

Semne observabile la procesul de seriere:

-         Are probleme în percepția concomității, în reproducerea unui șir de mișcări, de așezare în rând.

-         Învață greu ordinea zilelor săptămânii, ale lunilor anului, ordinea numerelor.

-         Are probleme la povestire, schimbă ordinea întâmplărilor ( de exemplu, povestirea începe cu mijlocul întâmplării și se termină cu începutul).

-         Nu poate urmări mai multe instrucțiuni primite unele după altele, se încurcă dacă primește mai multe instrucțiuni.

-         Nu poate urmări regulile jocurilor, nu le poate respecta, nu poate prevedea pașii următori.

-         Deoarece nu poate prevedea urmările comportamentului, acțiunilor sale-” tot timpul i se întâmplă ceva”, se lovește, se accidentează, își supără colegii.

Semne observabile în comportamentul copilului:

Performanțele diminuate din cauza acestor simptome au efect și asupra comportamentului, deseori întâlnim dificultăți de integrare sau tulburări comportamentale.

CE SUNT DIZABILITĂȚILE LEGATE DE ÎNVĂȚARE ?

Dacă pe vremuri se credea că dizabilitățile legate de învățare sunt rare, acum există numeroase persoane avizate care consideră că numărul persoanelor afectate de asemenea dizabilități este mare și experții sunt de acord cu faptul că din ce în ce mai mulți copii nu se descurcă la școală atât de bine  precum ar putea deoarece dizabilitățile pe care le au nu au fost identificate.
An de an acești tineri sunt etichetați în mod eronat ca fiind înceți la minte, obraznici sau leneși. Adulții îngrijorați de rezultatele lor școlare le cer în mod constant să le îndrepte sau să se potolească. în momentul în care metodele obișnuite de recompensare și pedeapsă dau greș, părinții și cadrele didactice au un sentiment de frustrare, dar elevii înșiși sunt cei care au cele mai puternice sentimente de frustrare.
” Cele mai deprimante cuvinte care există trebuie să fie: ”Străduiește-te mai mult”, spune un elev ale cărui dizabilități au fost descoperite în cele din urmă în liceu. ”Eu mă străduiam, dar pentru că nu reușeam, nimeni nu mă credea.”
Dizabilitățile legate de învățare sunt disfuncții neurologice care afectează capacitatea individului de a înțelege, de a-și aminti sau de a comunica informații.
Cu toate că dizabilitățile legate de învățare au devenit în ultima perioadă obiectul unor cercetări ample, ele sunt cunoscute prea puțin de publicul larg.
Nu este greu de înțeles de ce apar unele confuzii.
În primul rând, termenul de dizabilitate legată de învățare nu se referă doar la o singură afecțiune, ci la o gamă largă de deficiențe care pot afecta domeniul de performanță. Se întâmplă rar ca dizabilitățile legate de învățare să aibă o singură cauză. Există numeroase lucruri care pot afecta funcționarea normală a creierului,  iar problemele de natură neurologică se pot complica în mod semnificativ din cauza problemelor legate de mediu, precum și din cauza unor factori, cum ar fi temperamentul sau tehnica de învățare. Dizabilitățile pot fi clasificate pe categorii generale, dar pentru că apar în diferite combinații și se deosebesc mult și în funcție de severitate, este foarte greu de determinat ce anume au în comun elevii care prezintă asemenea dificultăți.
De fapt, dizabilitățile legate de învățare se pot manifesta cu atâta subtilitate, încât se întâmplă frecvent ca respectivii copii să pară că nu prezintă vreun handicap. Majoritatea copiilor care prezintă dizabilități legate de învățare au o inteligență medie sau peste medie și ceea ce se remarcă de obicei la ei este faptul că au abilități (uneori excepționale) în anumite domenii.
Cum este posibil ca un copil în vârstă de patru ani să cunoască tot ce se poate ști despre dinozauri, dar să nu cunoască alfabetul?
Cum este posibil ca un elev care a învățat să citească cu trei ani înaintea colegilor săi să redacteze lucrări din care nu se poate înțelege nimic?
Cum este posibil ca un copil să citească un paragraf fără a face nici o greșeală și să nu-și amintească peste cinci minute ceea ce a citit? nici nu este de mirare că acești elevi sunt acuzați de faptul că sunt neatenți, necooperanți sau lipsiți de motivație!
Această discrepanță între ceea ce pare că ar trebui să fie un copil în stare să facă și ceea ce poate el să facă într-adevăr reprezintă marca acestui tip de deficiență. Lucrul pe care copiii cu dizabilități legate de învățare îl au în comun este un neașteptat eșec atunci când este vorba despre învățat.
În majoritatea timpului acești elevi funcționează într-un mod care corespunde cu ceea ce este de așteptat în ceea ce privește abilitățile lor intelectuale, posibilitățile educaționale și mediul familial, dar în cazul anumitor sarcini pe care le primește creierul lor , par să se blocheze. Rezultatul este acela că se remarcă o inconsecvență în ceea ce privește performanțele școlare. Ei sunt la același nivel cu restul clasei sau chiar mai avansați decât colegii lor la unele discipline, dar sunt cu mult în urma colegilor lor la altele.
Este posibil ca un copil cu dizabilități legate de învățare să nu proceseze corect ceea ce vede sau să nu prelucreze informația pe care a auzit-o.
Dacă problemele de factură neurologică pot avea un impact negativ asupra oricărei funcții a creierului, dizabilitățile care cauzează cel mai frecvent probleme în plan școlar sunt cele care afectează percepția vizuală, procesarea a ceea ce se comunică prin mijloacele limbii, abilitățile legate de activitatea motorie, care implică finețe, capacitatea de concentrare.
Chiar și deficiențele minore în domeniile amintite mai sus, care pot trece cu totul neobservate acasă, pot avea un impact devastator imediat ce copilul intră în clasă.
Numeroși tineri care prezintă dizabilități legate de învățare au de luptat cu manifestările care sporesc dificultățile pe care le întâmplină la școală. Una dintre aceste manifestări, care e foarte cunoscută, este hiperactivitatea,o stare de agitație extremă, care afectează aproximativ 25% dintre copiii cu dizabilități legate de învățare( dar și unii copii care nu prezintă asemenea dizabilități).
Alte manifestări problematice observate frecvent la un tânăr care prezintă dificultăți legate de învățare sunt:
*poate fi atent doar pe o perioadă scurtă de timp: copilului i se distrage atenția foarte ușor, își pierde rapid interesul în ceea ce privește noile proiecte, poate trece de la o activitate la alta și lasă în mod frecvent treaba neterminată, are probleme în a fi atent mai mult de câteva minute.
*are dificultăți în a urmări instrucțiunile care i se dau:copilul poate solicita să se repete anumite lucruri, chiar dacă este vorba despre sarcini simble. Se comit greșeli din cauză că instrucțiunile nu sunt înțelese așa cum se cuvine.
*prezintă imaturitate în plan social:copilul se comportă ca și când ar fi mai mic în comparație cu vârsta lui cronologică și poate prefera să se joace cu copii mai mici; este insemsibil la informația nonverbală(cum ar fi expresia facială și limbajul corpului, care indică modul în care se simt ceilalți).
*are probleme atunci când trebuie să dialogheze:copilul întâmpină dificultăți în a-și găsi cuvintele și se bâlbâie la nesfârșit.
*este inflexibil:copilul este încăpățânat, în sensul că vrea să facă lucrurile doar așa cum știe el, chiar dacă este imposibil, refuză sfaturile sau ajutorul care i se oferă.
*nu dispune de abilități corespunzătoare în ceea ce privește planificarea și organizarea: copilul nu pare să aibă o reprezentare a timpului și se întâmplă frecvent să întârzie sau să fie nepregătit dacă i se încredințează mai multe sarcini( sau o sarcină complexă, ce implică mai multe etape), copilul nu are nici o idee de unde să înceapă sau în ce pod să fragmenteze sarcina în etape pe care le poate duce la bun sfârșit.
* este absent:se întâmplă frecvent să piardă teme, obiecte de îmbrăcăminte sau alte lucruri care îi aparțin; uită treburile casnice sau sarcinile pe care le are și întâmpină probleme în a-și aduce aminte de întâlnirile sau de obligațiile de ordin social pe care le are.
* dă dovadă de neîncredere:copilul pare să se miște ciudat și să nu dispună de coordonare; se întâmplă frecvent să răstoarne lucruri, să verse câte ceva, să bâjbâie, să scape obiecte din mână; este posibil să aibă un scris cumplit, în ceea ce privește sportul este considerat lipsit de orice șansă.
* nu-și poate controla impulsurile: copilul pune mâna pe orice(sau pe oricine) îi captează atenția, face observații fără a se gândi înainte să le rostească, întrerupe sau schimbă subiectul într-un mod inadecvat; nu are răbdare să-i vină rândul să vorbească.
Manifestările cum sunt cele amintite pot să apară din cauza acelorași disfuncții neurologice care cauzează probleme legate de învățare.
Din păcate, atunci când nu înțeleg despre ce probleme este vorba, adulții sunt convinși de faptul că băiatul/fata nu depune eforturi pentru a coopera sau pentru a fi atent(ă).
Deși numeroși copii care au dizabilități legate de învățare sunt fericiți și se adaptează bine, alții (aproximativ jumătate, conform studiilor recente) dezvoltă probleme emoționale. Acești elevi devin atăt de frustrați din cauză că vor să facă lucruri pe care nu le pot face, încât renunță să mai învețe și pun la punct strategii pentru a nu mai învăța. De cele mai multe ori pun la îndoială faptul că ar fi inteligenți și se privesc pe ei înșiși ca pe niște persoane pentru care nu se mai poate face nimic. Mulți devin colerici și izbucnesc, alții sunt anxioși și deprimați.
Indiferent care ar fi situația, acești copii tind să se izoleze din punct de vedere social, și suferă frecvent din cauza singurătății și a faptului că au un nivel redus al respectului față de sine. În cele din urmă, problemele secundare asociate cu dizabilitatea legată de învățare sunt mult mai frecvente și mai serioase decât deficiența însăși.
Studiile demonstrează faptul că adolescenții care prezintă dizabilități legate de învățare nu doar că abandonează mai ușor școala, dar în cazul lor riscul de a apela la droguri, de a comite infracțiuni sau chiar de a se sinucide este mai mare.
Părinții elevilor care prezintă dizabilități legate de învățare se trezesc frecvent în situația de a încerca să țină pasul cu o multitudine de probleme. Copiii lor par a fi inteligenți, dar întâmpină o serie de dificultăți la școală. Au intenții bune atunci când vine vorba despre teme și activități casnice, dar după ce se apucă de treabă, nu trece mult și uită instrucțiunile pe care le-au primit sau obiectivul pe care il urmăresc. Manifestările lor emoționale, fie că este vorba despre bucurie sau tristețe, sunt în mod frecvent intense și îi pot tulbura pe membrii întregii familii.
Conform cercetărilor, îndrumarea de calitate , venită din partea unui părinte, îi poate ajuta pe copii să devină adulți fericiți și independenți, chiar dacă posibilitățile pe care copiii le au din punct de vedere al sănătății și educației sunt reduse.
Dezvoltarea copiilor este, de asemenea, influențată în mod determinat de mediul existent în familie, la școală și în comunitate. Experiența îndelungată a demonstrat că prin schimbarea mediului se pot produce diferențe remarcabile în ceea ce privește progresele pe care copilul le face în plan intelectual și școlar.

Consiliere și informare pentru părinți

Ce înseamnă să fii un „părinte bun”?

Uneori ai impresia că lucrurile iti scapă de sub control?

Copilul tău l-a luat pe NU în braţe?

Ai deseori impresia că nu te faci auzit?

Copilul tău este mai agresiv/mai apatic decât de obicei?

Putem afla împreună răspunsurile la aceste întrebări. Poate cel mai important lucru pe care trebuie să îl conştientizaţi, dvs. cei care doriţi ajutorul unui psiholog este că familia ar trebui să fie un mediu în care copilul să se simtă iubit, să fie în siguranţă, să găsească un model parental şi un model educaţional pe care să-l aplice în viitor când va fi el însuşi părinte.

Tulburarea Asperger – istoric, descriere, terapii

Tulburarea Asperger a fost descrisă de medicul pediatru austriac Hans Asperger (1906-1980), sindromul Asperger fiind un diagnostic relativ nou în domeniul autismului. Prima definiție a ceea ce ulterior va fi denumit sindromul Asperger a publicat-o în 1944, însă abia prin anii 1990 a fost introdus termenul care definește această tulburare și care, ca recunoștință, poartă numele marelui pediatru.

Asperger a studiat comportamentul câtorva băieţi care deși aveau inteligența normală nu aveau abilităţi empatice, nu reuşeau să iniţieze contacte sociale, dar aveau un interes deosebit pentru un anume domeniu. În descrierea iniţială a acestui sindrom el a utilizat termenul de „psihopatie autistică” şi i-a numit pe aceşti copii „mici profesori”, datorită talentului lor deosebit pentru o anumită arie de interes. Asperger a studiat evoluţia acestor copii şi a observat că unii dintre ei şi-au dezvoltat talentele şi au ajuns să le folosească în profesia pe care o aveau. El era de părere că aceşti copii îşi pot găsi locul în societate şi pot să îşi îndeplinească rolul social cel puţin la fel de bine ca ceilalţi.

Atunci când era copil și la Asperger se regăseau câteva dintre trăsăturile descrise de el: îi era greu să interacţioneze, avea un talent deosebit pentru limbile străine şi era considerat de cei din jurul său ca fiind un copil singur.

Aşa cum am menționat și anterior, la copiii afectaţi de tulburarea Asperger se observă o deteriorare a interacţiunii sociale, adică preferă să se joace singuri decât să participe la jocurile în grup. Unii copii cu această tulburare preferă prezenţa adulţilor sau a copiilor mai în vârstă decât ei pentru a fi ajutați să facă diverse lucruri, deoarece deseori ei nu pot să se coordoneze prea bine. Acestor copii le este foarte greu sau chiar imposibil să participe la sporturi de echipă: fotbal, baschet etc. De obicei nu au un retard mintal, dar preferinţa exagerată pentru anumite jocuri sau acţiuni îi face să se dezvolte foarte mult într-un domeniu şi să rămână în urmă cu celelalte abilităţi. Pentru a ilustra noţiunile prezentate mai sus voi prezenta o situaţie reală: un copil în vârstă de 4 ani diagnosticat cu tulburare Asperger, pasionat de matematică (aceşti copii preferă, în general, subiectele abstracte), reuşea cu mare uşurinţă să efectueze calcule complicate: adunări, scăderi, înmulţiri, împărţiri la nivelul unui copil din clasa a IV-a. Cei din jur erau foarte impresionaţi de acest talent al lui pentru matematică. Daca însă copilul era întrebat care este mâncarea lui preferată sau cine este prietenul lui, nu ştia să răspundă. Iar atunci când se afla în faţa unei întrebări la care nu ştia ce să spună avea comportamente atipice: se supăra şi ţipa, sau întorcea spatele şi pleca sau pur şi simplu. Sau te întreba zâmbitor „cât face 15×3?”.

Copiii afectaţi de tulburarea Asperger nu simt nevoia să împărtăşească cu ceilalţi ceea ce gândesc sau ceea ce simt; chiar dacă sunt bucuroşi sau trişti ei nu au necesităţi legate de a trăi în consonanţă cu cei dragi. Rutina, ritualurile, comportamentele stereotipe sunt, în general, prezente şi la copiii afectaţi de această tulburare.

O deosebire importantă dintre autism şi tulburarea Asperger o reprezintă dezvoltarea limbajului: copiii cu sindrom Asperger reuşesc să pronunţe cuvinte izolate în jurul vârstei de 2 ani şi fraze în jurul vârstei de 3 ani, în timp ce copiii cu autism vorbesc mult mai târziu, au un număr redus de cuvinte în vocabular şi de multe ori nu reuşesc să vorbească în propoziţii.

Din păcate nu există date concludente despre răspândirea acestei afecţiuni: ştim însă că se întâlnesc între 2 şi 5 copii cu autism la fiecare 10.000 de copii, dar în ceea priveşte tulburarea Asperger nu sunt suficiente date. Această lipsă de informaţii se datorează şi influenţelor culturale: comunicarea şi socializarea sunt percepute în mod diferit în diverse țări și culturi.

De asemenea cauza exactă a apariţiei acestui sindrom este necunoscută şi cu toate că unele cercetări sprijină ipoteza unei cauze genetice, totuşi tehnicile actuale de imagistică cerebrală nu au identificat o patologie comună clară.

La fel ca şi în cazul autismului, pentru tulburarea Asperger nu există tratament, dar un plan individual pentru dezvoltarea aptitudinilor sociale ar putea fi util. Părinţii copiilor care au fost diagnosticaţi cu această tulburare ştiu cel mai bine care sunt nevoile copiilor lor, deseori ei ajung specialişti în modalităţile de intervenţie care pot fi utilizate în diverse situaţii. Acest lucru se datorează și faptului că s-au informat, dar mai ales faptului că sunt sunt interesaţi de ceea ce simt copiii lor atunci când întâlnesc noi obstacole.

Autismul – sfaturi, exemple, terapii

Tot mai des auzim în jurul nostru vorbindu-se despre autism; suntem informaţi că tot mai mulţi copii sunt afectaţi de această tulburare, dar cum a apărut ea şi de ce auzim vorbindu-se despre ea acum mai mult decât în trecut? Multe persoane cred că autismul este o afecţiune care a apărut recent în rândul copiilor, dar oare este aşa?

Termenul de autism a fost utilizat încă din anul 1900 şi descria o stare des întâlnită în schizofrenie. Acest termen are rădăcinile în limba greacă: autos (sine) şi ismos (un sufix care desemnează o acţiune sau o stare), aşadar putem „traduce” autismul prin îndreptare spre sine, dar vom observa, în rândurile care urmează, că această stare este de fapt o absorbire de sine într-o asemenea măsură încât, uneori, mediul înconjurător nici nu poate fi perceput. Mai târziu, adică prin 1940 acest termen a fost folosit de un medic psihiatru american, Leo Kanner pentru a descrie o serie de tulburări emoţionale şi sociale ale copiilor. În aceeaşi perioadă un medic pediatru austriac, Hans Asperger a realizat o descriere similară cu a lui Kanner pentru copiii care erau neîndemânaci, cu o capacitate scăzută de a comunica şi lipsiţi de empatie.

În prezent tulburarea Asperger şi tulburarea autistă (descrisă de Kanner) sunt două afecţiuni distincte. În acest articol vom discuta despre tulburarea autistă, iar în viitor vom aborda şi tulburarea Asperger.

Aşadar, copiii afectaţi de autism au un mod diferit de a interpreta lumea înconjurătoare: le este greu să dea un sens unui zâmbet sau unei încruntări, nu înţeleg de ce ceilalţi îi ating atunci când îi spun „ce simpatic eşti!”. Ei interpretează greşit aceste mesaje, şi se comportă în maniera în care au înţeles, prin urmare au comportamente pe care noi le considerăm ciudate.

Aceşti copii învaţă mai târziu să vorbească şi chiar dacă vorbesc o fac într-o manieră diferită de noi. Ce răspundeţi dacă cineva vă întreabă „Ce mai faci?”. Un copil afectat de autism (dacă vorbeşte) va răspunde, cel mai probabil: „Ce mai faci?”. În general, ei nu vorbesc la persoana întâi despre ei şi atunci când le este foame sau sete spun: „Ţi-e foame?” sau „Ţi-e sete?”. De asemenea, ei nu reuşesc să susţină prin gesturi sau prin mimică ceea ce comunică; atunci când suntem furioşi, avem o anumită gestică şi mimică, iar când suntem bucuroşi folosim alta, dar copiii autişti nu reuşesc nici să interpreteze acest limbaj nonverbal şi nici să îl imite în mod corespunzător.

Este necesar să precizăm faptul că nu orice copil care nu vorbeşte este autist. Pentru a diagnostica o tulburare autistă sunt necesare o serie de investigaţii realizate de o echipă de specialişti. Este important să discutaţi cu medicul de familie dacă observaţi că fetiţa sau băieţelul dumneavoastră nu vorbeşte.

Un alt lucru de care are nevoie un astfel de copil este rutina: el a învăţat că pentru a ajunge la grădiniţă trebuie să meargă spre dreapta după ce iese din casă, dar dacă mama vrea să îi cumpere un corn de la patiserie (care este spre stânga) va întâmpina dificultăţi. Copilul devine agitat, plânge, ţipă, dar dacă această situaţie se repetă copilul va învăţa că înainte de a merge la grădiniţă se opreşte la patiserie şi atunci oprirea zilnică la patiserie va fi necesară. Rutina şi ritualurile sunt lucruri foarte importante pentru un copil afectat de autism, iar când am înţeles acest lucru putem înţelege şi faptul că surpriza nu este ceva de care ei se bucură. Deschiderea cadoului de la Moş Nicolae sau de la Moş Crăciun nu reprezintă neapărat o bucurie pentru ei. Pentru a evita surprinderea copilului autist unii părinţi le oferă acelaşi cadou în fiecare an, nu pentru că nu îi iubesc, ci pentru că au înţeles cât de importantă este rutina pentru copilul lor.

Exemplele oferite mai sus nu se aplică tuturor copiilor diagnosticaţi cu tulburare autistă, fiecare copil este unic şi de aceea intervenţia trebuie realizată individual. În acest sens există mai multe forme de terapie. Cea mai cunoscută în România este terapia ABA (Applied Behavior Analysis) care îşi propune să modifice comportamentele inadecvate şi să le încurajeze pe cele adecvate. Alte tipuri de terapie sunt PECS (Picture Exchange Communication System) sau TEACCH (Treatment and Education of Autistic and Communication related handicapped Children). Scopul oricărei forme de terapie pentru autism este de a-l înţelege pe copil şi de a-l ajuta să se adapteze cât mai bine la mediu. În prezent nu există un medicament pentru a trata autismul, totuşi în unele situaţii anumite medicamente recomandate de către medicul specializat în neuropsihiatria pediatrică pot îmbunătăţi starea copilului.

Despre dependențele copiilor

În copilărie descoperim universul care ne înconjoară, ne întrebăm de ce este lumină sau întuneric, de ce plouă, de ce cad frunzele din copaci, de ce ninge sau de ce nu mai ninge? Părinţii cunosc foarte bine acest tip de întrebări şi cu siguranţă şi-au amintit câteva exemple de „frământări” pe care le-au avut copiii lor.

La o anumită vârstă copiii învaţă că obiectele nu se mişcă fără ca ei să intervină. Gândiţi-vă la cât de fascinant poate fi acest lucru pentru copii: are un cub pe o parte este roşu şi dacă îl mişcă devine albastru. Acest joc se continuă pe parcursul întregi vieţi: ne face plăcere să avem realizări profesionale, personale şi reuşim sau nu datorită modului în care acţionăm în universul care ne înconjoară.

Atunci când un copil este dependent de jocuri el a învăţat că poate interveni în viaţa personajelor din joc, el reuşeşte să facă fericite acele personaje. Şi dacă ne gândim din perspectiva copilului el nu face nimic rău: adună puncte, trece peste diverse încercări de diferite grade de dificultate pentru a câştiga, pentru a-i ajuta pe eroi să rămână eroi, pentru a avea bani, casă sau alte lucruri pe care şi noi ca adulţi le dorim. Pentru copilul dependent de jocuri, realitatea şi universul său sunt acele jocuri şi are capacitatea de a face sacrificii pentru o „viaţă” mai bună şi atunci nu mai părăseşte jocul. Când i se cere să renunţe devine agitat, nervos, plânge, ţipă, aruncă cu obiectele din jur, vorbeşte urât, nu mai adoarme sau are un somn foarte agitat, nu mai reuşeşte să se concentreze pentru că în permanenţă se gândeşte ce mai are de făcut pentru a ajunge mai departe în „viaţă”.

Ca şi părinţi suntem mulţumiţi din două puncte de vedere: copilul ştie să utilizeze calculatorul şi stă cuminte până când noi realizăm diverse sarcini casnice. Aceste lucruri nu sunt rele, dar să ne întrebăm cât timp poate sta un copil în faţa calculatorului fără ca sănătatea lui fizică şi psihică să fie afectate? Care este răspunsul dumneavoastră la această întrebare? Răspunsurile au diverse variaţii şi în rândul specialiştilor, dar majoritatea consideră că două ore pe zi este un timp maxim pe care un copil ar trebui să îl petreacă în faţa calculatorului. Apare şi problema vârstei copilului pentru că două ore în faţa calculatorului la vârsta de trei ani nu sunt similare cu două ore la vârsta de 11 ani. 

Şi atunci cum ar trebui să procedăm pentru ca băieţelul sau fetiţa noastră să nu ajungă dependent sau dependentă de calculator? Şi am să răspund printr-o serie de întrebări:

Care este alternativa calculatorului pentru copil?

Care sunt pasiunile lui?

Care este jocul preferat în viaţa reală, nu în cea virtuală?

Ştie să înoate şi îi face plăcere să înoate?

Îi place să se joace cu alţi copii?

Aşadar, pentru a nu deveni dependent de calculator copilul ar trebui să aibă o alternativă, iar atunci când îi oferim această alternativă este necesar să avem în vedere un lucru: copilul învaţă prin imitaţie. Adică, el dobândeşte un comportament imitând comportamentele pe care le observă în jurul lui. Prin urmare este aproape inutil să îi cerem copilului să (re)producă un comportament pe care nu l-a văzut.

Dacă aveţi un copil care a devenit dependent de calculator încercaţi să îi oferiţi alternative interesante, petreceţi timp cu el şi dacă nu reuşiţi luaţi legătura cu un specialist.